Posesia

1. Notiune

Cuvantul “posesie” deriva din verbul latin “possidere” a carui origine etimologica se considera a fi cuvintele “por” si “sedere”, insemnand a fi instalat, a sedea persistent, cu alte cuvinte, a stapani un bun.

Articolul 916 alin.(1) C.civ. defineste posesia ca fiind exercitarea in fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de catre persoana care il stapaneste si care se comporta ca un proprietar.

Primul alineat face referire la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate, pe cand, alineatul al doilea al art. 916 C.civ. stabileste ca dispozitiile referitoare la posesie se aplica, in mod corespunzator si in privinta posesorului care se comporta ca un titular al altui drept real, cu exceptia drepturilor reale de garantie (respectiv dreptul la ipoteca, dreptul de gaj si dreptul de retentie care sunt destinate sa asigure indeplinirea unei obligatii patrimoniale).

Unii autori considera insa ca definitia legala nu este riguros exacta, intrucat pot exista situatii in care posesorul sa nu aibe posibilitatea de a exercita in fapt toate atributele dreptului de proprietate , cum ar fi cazul exercitarii posesiei asupra unui bun imobil, ipoteza in care dispozitia juridica ar impune ca posesorul, in calitate de instrainator, sa faca dovada calitatii sale de proprietar al bunului.

2. Elementele constitutive ale posesiei

Posesia implica existenta simultana a doua elemente constitutive: elementul material(corpus) si elementul psihologic sau intentional(animus).

Elementul material presupune contactul direct, efectiv cu bunul si care se poate concretiza fie in acte materiale(stapanirea efectiva a lucrului, culegerea fructelor produse de acesta, efectuarea unor transformari, modificari, etc. ) , fie in acte juridice(inchirierea lucrului, instrainarea acestuia, etc.).

Uneori, elementul material implica doar posibilitatea de a exercita acte de stapanire efectiva, ceea ce inseamna ca posesorul exercita elementul corpus prin intermediul persoanei respective.

Elementul psihologic este fundamental pentru existenta posesiei si trebuie sa existe indiferent daca posesia este de buna-credinta sau de rea-credinta, asadar atat in situatia in care conduita posesorului isi are izvorul in convingerea sincera ca este titularul ununi drept real principal, cat si in ipoteza in care posesorul cunostea sau trebuia sa cunoasca, dupa imprejurari ca nu este titularul unui drept real principal, elementul psihologic urmand a fi apreciat de la caz la caz i functie de circumstantele concrete, iar nu in raport de dispozitiile legale referitoare la buna sau reaua-credinta.

Cel care exercita numai elementul corpus, fara a avea si animus, nu este posesor, ci doar detentor.

Detentia precara

Detentia precara se aseamana cu posesia printr-un element comun. Astfel, atat detentorul precar, cat si posesorul exercita, deopotriva, o putere fizica asupra unui lucru, fiecare avand elementul corpus. In schimb, detentorul precar se deosebeste de posesor, sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu detine lucrul cu intentia de a se comporta ca un proprietar sau titular al unui alt drept real. Deci, detentiei precare ii lipseste elementul animus domini sau animus sibi habendi.

Detentia precara, prin opozitie cu posesia, nu este o stare de fapt, ci o stare de drept sau o situatie juridica bine definita. Ea rezulta intotdeauna dintr-un titlu-conventional legal sau judiciar – in temeiul caruia detentorul este indreptatit sa exercite puterea asupra unui lucru. Au calitatea de detentori: depozitarul, locatarul, comodatarul, carausul, creditorul gajist, tutorii cu privire la bunurile celor aflati sub ocrotirea lor, etc.

Art. 920 C.civ. prevede trei cazuri de intervertire a detentiei precare in posesie, anume:

a) Cand detentorul precar incheie cu buna credinta un act translativ de proprietate cu titlu particular cu alta persoana decat cu proprietarul bunului(de exemplu, locatarul cumpara bunul pe care il detinea in locatiune de la o persoana pe care o crede mostenitorul proprietarului locator, desi aceasta nu avea o asemenea caltate, fiind doar un mostenitor aparent).

b) Cand detentorul precar savarseste impotriva posesorului acte de rezistenta neechivoce in privinta intentiei sale de a incepe sa se comporte ca un proprietar (spre exemplu, locatarul considera, la un moment dat, ca a devenit proprietarul lucrului, astfel incat refuza sa mai plateasca chiria, anuntandu-l pe locator despre noua sa pozitie si despre justificarea ei); in acest caz insa, intervertirea nu se va produce mai inainte de implinirea termenului prevazut pentru restituirea bunului.

c) Cand detentorul precar instraineaza bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu conditia ca dobanditorul sa fie de buna-credinta.

Se observa ca, daca in primele doua cazuri, intervertirea opereaza in persoana fost ului detentor, in cel de-al treilea caz, interveretirea opereaza in persoana dobanditorului de buna credinta.