Posesia ca Temei al Dobândirii Dreptului de Proprietate

Introducere

Posesia – “poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de-a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al altui drept real”.

Din definiţia de mai sus rezultă că pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente: unul material – corpus – şi altul psihologic – animus.

Elementul material, corpus, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care posesorul le poate încheia cu privire la acel bun (comodatul, locaţiunea, etc).

Elementul psihologic, animus, constă în intenţia sau voinţa posesorului de-a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.

Posesia se deosebeşte de detenţia precară deşi se aseamănă printr-un element comun: corpus. Cu alte cuvinte, atât posesorul cât şi detentorul precar exercită o putere fizică asupra unui lucru, fiecare dintre ei având elementul corpus.

In schimb, detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul elementului psihologic deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de-a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real. Detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini sau animus tibi habendi.

Detenţia precară se deosebeşte de posesie deoarece nu este o stare de fapt (cazul posesiei) ci o stare de drept. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu în temeiul căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea sa asupra unui lucru. Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul, cărăuşul, etc. exercită puterea asupra lucrului în baza unui contract (de deposit, de comodat, etc).

Având în vedere asemănările şi deosebirile dintre posesie şi detenţia precară se ridică întrebarea dacă detenţia precară poate fi intervertită (transformată) în posesie. Răspunsul negativ este dat de prevederile art. 1857 Cod civil.

Posesiunea se dobândeşte sau se pierde prin întrunirea sau pierderea celor două elemente: corpus şi animus.

Dobândirea posesiunii are loc prin întrunirea cumulativă a celor două elemente. Deşi întrunirea cumulativă a celor două elemente este indispensabilă pentru existenţa posesiei, elementul material al posesiei poate fi dobândit şi exercitat atât personal de către posesor, cât si printr-un reprezentant al acestuia.

Astfel, depozitarul, locatarul, comodatarul posedă (folosesc) efectiv bunul respectiv, dar corpus aparţine posesorului deoarece cei ce posedă efectiv sunt doar reprezentanţi ai posesorului.

In ce priveşte animus, acesta fiind un element de natură psihică, el trebuie să fie present direct şi nemijlocit în persoana posesorului. El nu se poate dobândi şi exercita prin altul (cu o singură excepţie: persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu care dobândesc şi exercită elementul intenţional al posesiei prin reprezentanţii lor legali – minorii prin părinţi).

Pentru a dovedi existenţa posesiei este necesar a se dovedi existenţa celor două elemente. Dacă elementul material al posesiei este relativ uşor de dovedit prin price mijloc de probă, proba elementului psihologic este mult mai dificilă. De aceea legea instituie o prezumţie legală a existenţei acestui element, dedusă din elementul material al posesiei. Astfel, art.1854 Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar.

Ca şi în cazul dobândirii, pierderea posesiei are loc prin dispariţia celor două elemente ale sale.

Acest lucru se realizează prin înstrăinarea posesiei sau prin abandon.

Spre deosebire de dobândire, care presupune existenţa ambelor elemente, în cazul pierderii posesiei aceasta are loc chiar şi în cazul pierderii unuia dintre elemente. Astfel, elementul material se pierde atunci când bunul a intrat în stăpânirea altei persoane (ex. prin furt).

Elementul intenţional se pierde atunci când posesorul înstrăinează bunul, iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului (ex. proprietarul vinde bunul iar cumpărătorul îl închiriază vânzătorului).

In această situaţie, posesorul se transformă în deţinător precar deoarece el posedă bunul (corpus), dar îl stăpâneşte sub nume de chiriaş iar nu de proprietar.

Pentru a putea vorbi de posesie este imperios necesară întrunirea celor două elemente despre care am vorbit mai sus: corpus şi animus, dar pentru ca posesia să producă efectele sale juridice, ea trebuie să fie una utilă, adică să aibă anumite calităţi prevăzute de lege. In lipsa acestor calităţi, posesia nu poate produce efectele sale juridice.

Potrivit art. 1847 Cod civil, posesia trebuie să fie: continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Acestor calităţi prevăzute de lege, literature juridică şi practica judiciară au statuat că, pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie şi neechivocă.

Examinând calităţile posesiei, astfel cum sunt ele enumerate în art. 1847 Cod civil, trebuie să admitem că două dintre ele nu reprezintă calităţi ale posesiei, ci mai milt decât atâta. Este vorba de calitatea posesiei de-a fi “neîntreruptă” şi “sub nume de proprietar”.

Aceste două “calităţi” ale posesiei sunt în realitate elementele constitutive ale acesteia deoarece, în absenţa lor nici nu mai poate fi vorba de posesie.

Intr-adevăr, odată cu întreruperea posesiei dispare însăşi posesia. Nu mai poate fi vorba de o posesie viciată ci de inexistenţa posesiei.

De asemenea, faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei simple detenţii precare, că nu putem vorbi despre posesie. Cel care stăpâneşte bunul nu are elementul psihologic al posesiei, nu are animus domini sau animus sibi habendi. Folosinţa ce nu se exercită sub nume de proprietar (sau titular al altui drept real) nu este o posesie din punct de vedere juridic, ci o detenţie precară. In această situaţie, deci, nu este vorba de o calitate (sau viciu) a posesiei ci de absenţa însăşi a posesiei.