Revendicarea Imobiliară

Revendicarea imobiliară

1.Consideraţii generale privind dreptul de proprietate

Proprietatea este strâns legată de fiinţa omenească, apărând odată cu omul şi stând la baza dezvoltării sociale. Deşi are, din punct de vedere terminologic, multiple înţelesuri, proprietatea desemnează chiar dreptul de proprietate. La scara dezvoltării sociale, transformarea proprietăţii în drept de proprietate a fost un proces manifestat diferit de la o orânduire la alta, de la o comunitate la alta. Chiar dacă încă din epoca primitivă oamenii îşi apropiau lucrurile din jurul lor necesare existenţei, nu se poate vorbi de o consacrare juridică a dreptului de proprietate decât prin apariţia Legii celor XII Table, în dreptul roman.

Fiind un drept în continuă evoluţie, în epoca modernă şi contemporană s-a produs îmbogăţirea permanentă a conţinutului său, prin apariţia şi reglementarea dreptului de proprietate intelectuală, prin dezvoltarea proprietăţii mobiliare. În literatura juridică, dreptul de proprietate a fost definit diferit, dar prin sublinierea atributelor pe care acesta îl conferă- posesie, folosinţă, dispoziţie. „Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, care dă expresia apropierii unui bun, drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente” . Dar dreptul de proprietate a fost definit şi ca fiind „dreptul real principal care conferă titularului său atributele posesiei, folosinţa şi dispoziţia asupra bunului apropiat, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice” .

Aceste definiţii ca şi altele din literatura juridică, au încercat să sublinieze modul în care a fost definit dreptul de proprietate, din punct de vedere legislativ. În actuala reglementare, art.480 Cod civil, defineşte proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

2. Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate

Ca orice drept subiectiv şi dreptul de proprietate este apărat prin garanţii reglementate în diverse ramuri de drept, subliniind în acest fel importanţa pe care acesta o are în viaţa socială. Sub aspect constituţional, încă de la Constituţia din 1866, dreptul de proprietate a avut parte de o garanţie, fiind considerat „sacru şi inviolabil”, pentru ca în Constituţia din 1923 să se declare că „proprietatea de orice natură ar fi, este garantată”. Constituţia din 1991, în art. 41 prevedea că „dreptul de proprietate este garantat” şi „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar în prezent Constituţia revizuită, în art. 44, alin.2 prevede că „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. În afară de aceste reglementări de principiu din dreptul intern trebuie să arătăm faptul că dreptul de proprietate este apărat şi prin norme de drept internaţional. Astfel, în art. 17 din Declaraţia Universală a drepturilor omului adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a ONU, se prevede că „orice persoană, privită ca subiect unic sau ca asociat în colectivităţi, are drept de proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa”. O veritabilă protecţie este reglementată în art.1, alin.1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a-i fi protejate bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile de drept internaţional. Spunem că este o veritabilă protecţie a dreptului de proprietate deoarece există şi posibilitatea sancţionării nerespectării prevederilor de către statele semnatare ale Convenţiei prin cererile adresate Curţii Europene.

Chiar dacă există garanţii ale dreptului de proprietate în diverse ramuri ale dreptului, cele mai multiple sunt în dreptul civil. Din punct de vedere al dreptului civil, mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au fost definite ca fiind „totalitatea acţiunilor în justiţie prin care titularul dreptului solicită instanţei de judecare să pronunţe hotărâri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului său” , fie ca „acţiuni prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său şi să ajungă la restabilirea lui” . Doctrina a clasificat mijloacele de apărare a dreptului de proprietate în două categorii: mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate şi mijloace juridice specifice de apărare a dreptului de proprietate.

Mijloacele juridice nespecifice, denumite şi indirecte sunt acele mijloace care au ca obiectiv principal apărarea unui drept de creanţă, care însă ia naştere şi se realizează pe temeuiul dreptului de proprietate. Apărând un drept de creanţă, care se întemeiează pe dreptul de proprietate, în final se ajunge la apărarea dreptului de proprietate. Intră în această categorie: acţiunile născute din contracte, în legătură cu executarea lor, cu răspunderea pentru neexecutare, acţiuni în repararea rejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, acţiuni rezultate din îmbogăţirea fără justă cauză, acţiuni în anularea sau nulitatea actelor juridice.

Mijloacele juridice specifice, denumite şi directe, sunt acele mijloace care au ca obiectiv principal apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real. Acţiunile reale, ca mijloace directe de apărare a dreptului de proprietate, au fost clasificate în două categorii. Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni prin exercitarea cărora se tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real şi numai titularul dreptului real încălcat sau contestat poate fi reclamat printr-o acţiune petitorie. Intră în categoria acţiunilor petitorii: acţiunea în grăniţuire, acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie, acţiunea în revendicare. Există chiar opinia că în categoria acţiunilor petitorii intră şi petiţia de ereditate, pentru că, chiar dacă poate fi justificată de vocaţia succesorală, prin modul în care poate fi intentată şi prin cel de susţinere, ea poate fi considerată acţiune petitorie. Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni prin exercitarea cărora se tinde la apărarea sau redobândirea unui fapt material, acel al posesiei, fără a se pune în discuţie dreptul de proprietate al posesorului.