Specificul acțiunii civile în cadrul proceselor penale și civile

I.NOŢIUNEA DE ACŢIUNE CIVILĂ ÎN PROCESUL

CIVIL ŞI ÎN PROCESUL PENAL

Conform art. 998–999 Cod Civil, orice faptă a omului prin care se produce un prejudiciu altuia, îl obligă pe cel din a cărui vină s-a cauzat, la despăgubiri către persoana vătămată. Astfel iau naştere raporturi juridice de drept civil.

Acţiunea civilă este o instituţie de drept civil; ea devine instituţie de procedură penală doar în masura în care se exercită într-un proces penal, alături de acţiunea penală .

Ca instituţie de drept procesual civil, a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de către a altă persoană sau printr-o despăgubire corespuzătoare ”.

Dar, în procesul penal are un scop mai limitat decât natura ei comună; în instanţa penală nu se urmăreşte decât repararea unui prejudiciu, nu şi recunoaşterea unui drept subiectiv sau constituirea unei situaţii juridice noi.

Ca instituţire de procedură penală a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracţiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal” . În doctrină, au mai fost date şi alte definiţii ale acţiunii civile exercitate în procesul penal: “mijlocul legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat” , “mijlocul legal prin care persoana păgubită printr-o infracţiune solicită repararea pagubei produse ca urmare a infractiunii” .

În funcţie de fapta cauzatoare de prejudicii se alege şi instanţa competentă să soluţioneze conflictul născut :

- instanţa civilă dacă este o faptă civilă;

- instanţa penală dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale unei

infracţiuni;

Problemele legate de repararea prejudiciului se rezolvă pe calea acţiunii civile, introdusă fie la instanţa civilă, fie la cea penală.

În cazul în care fapta nu constituie infracţiune, prejudiciul se repară pe calea acţiunii civile introdusă la instanţa civilă; acţiunea are caracter principal, independent, nedepinzând de soluţionarea altei acţiuni cu acelaşi obiect.

Dacă fapta constituie infracţiune, în mod obişnuit se introduce la instanţa penală o acţiune căreia îi este alăturată şi acţiunea civilă. În acest caz, instanţa competentă să judece acţiunea penală este ţinută să soluţioneze şi acţiunea civilă. Acţiunea civilă are aici un caracter accesoriu fată de acţiunea penală; se poate pune în mişcare doar în măsura în care se poate porni şi acţiunea penală principală.

Este recunoscut dreptul unei persoane de a alege instanţa care să-i judece litigiul privind prejudiciul în cauză; deci o personă vătămată poate opta ca latura penală (vinovăţia, răspunderea penala) să se rezolve la o instanţă penală şi latura civilă la o instanţă civilă, dar în mod normal cele două acţiuni, având ca izvor aceeaşi faptă a omului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă.

II.RATIUNEA ŞI AVANTAJELE SOLUŢIONARII

ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Prin hotărârea pe care o pronunţă, instanţa de fond soluţionează atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă. Potrivit prevederilor art. 346 cod de procedură penală, instanţele sunt obligate să se pronunţe asupra acţiunii civile, atât în cazul condamnării, cât şi în cazul achitării inculpatului sau a încetării procesului penal.

Acest text stabileşte regula generală după care soluţionarea acţiunii civile trebuie să se facă odată cu acţiunea penală.

Separarea judecării celor două acţiuni, poate fi determinată de întârzierea judecării acţiunii penale (art.347 cod de procedură penală). Această regulă se aplică indiferent dacă instanţa urmează să pronunţe condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, prin disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă sedinţă .

Raţiunea judecării acţiunii civile o dată cu acţiunea penală este determinată, în procesul penal, de mai multe motive:

pentru evitarea unor soluţii contradictorii, dacă acţiunea s-ar judeca

separat;

prin procedura procesului penal se îndeplineşte unul din scopurile acestuia – repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune să fie cât mai repede obţinută;

în loc de două procese – unul penal şi unul civil, instanţele judecă un

proces unic, evitând încărcarea instanţelor cu procese civile, economisind totodată timpul şi cheltuielile părţilor, plata taxelor, etc.;

Rezultă că acţiunea civilă, în procesul penal, constituie un mijloc eficace pentru repararea daunelor pricinuite de inculpat, prin infracţiunea săvârşită.

Faţă de acţiunea exercitată în faţa instanţelor civile, acţiunea civilă în procesul penal prezintă o serie de dispoziţii, în favoarea persoanei vătămate, în ceea ce priveşte administrarea din oficiu a probelor pentru stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, scutirea de cheltuieli legate de acţiune în faţa instanţelor civile (timbrarea acţiunii), se poate judeca mai repede, (acţiunea civilă care se judecă separat de procesul penal trebuie să stea pe loc până la soluţionarea definitivă a cauzei penale), are adeseori concursul procurorului şi beneficiază de efectele puterii de lucru judecat în penal .

Pe de altă parte, inculpatul este scutit de obligaţia de a răspunde de două ori în justiţie, odată în procesul penal şi a doua oară în procesul civil.