Testamentul

INTRODUCERE

Problema voinţei capabile să producă efecte după moartea celui care a exprimat-o a constituit pentru mine o preocupare mai veche. Hotărîtoare în alegerea temei tezei mele de an, pe lîngă această preocupare, au fost şi cunoştinţele acumulate pe parcursul celor patru ani academici de studii.

M-am convins că o instituţie de drept nu poate fi înţeleasă fără un studiu intensiv şi aprofundat a normelor ce o reglementează. Astfel, prin lucrarea de faţă îmi propun o analiză cît mai completă a testamentului în legislaţia civilă a Republicii Moldova şi în legislaţia altor state.

O maximă latină afirmă:,,Fugit irreparabile tempus”, ceea ce în traducere înseamnă că timpul se scurge ireparabil. Meditînd asupra faptului dat se ajunge la ideea că decesul persoanei este un fenomen inevitabil.

Astfel, încă din cele mai vechi timpuri s-a accentuat problema sorţii patrimoniului celui decedat. Existenţa unor norme care să reglementeze soarta patrimoniului a unei persoanei decedate ar facilita soluţionarea acestei probleme. Aşadar, Codul Civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002, constituit din cinci cărţi, oferă o carte întreagă normelor ce reglementează dreptul succesoral, şi anume cartea a patra întitulată „ dreptul succesoral”.

Alături de devoluţiunea succesorală legală, legiuitorul nostru, inspirat de legiuirile romanice, reglementează şi devoluţiunea succesorală testamentară. Originea determinării cercului de persoane chemate să culeagă moştenirea potrivit voinţei lui de cujus (testatorului) se pierde în negura vremurilor. Dreptul omului de a dispune de averea sa prin acte de ultimă voinţă – prin testament – ne este atestată de legiuirile cele mai vechi

Din cele mai vechi timpuri dreptul testatorului de a dispune de patrimoniul său era limitat. Astăzi, ne este cunoscut faptul că exista un control obştesc - reminiscenţă a solidarităţii gentilice – care îngrădea puterea de decizie a testatorului.

Succesiunea testamentară a necesitat o reglementare corespunzătoare fiecărei etape de dezvoltare a societăţii, menită să asigure protecţia celor mai apropiaţi moştenitori ai testatorului şi, totodată, să răspundă unor comandamente sociale ale vremii.

Moştenirea testamentară, ca formă de transmisiune patrimonială pentru cauză de moarte, nu a fost privită întotdeauna favorabil. Astfel, unii autori militau pentru limitarea dreptului de a testa, ei văzînd în succesiunea testamentară o exagerare arbitrală, izvorîtă din superstiţie, dreptul testatorului, după opinia acestora, apărînd ca o exagerare a puterilor proprietarului care dispune de bunurile sale nu numai pentru timpul cît este în viaţă, ci şi după moarte.

Opinia care a triumfat consideră dreptul de a testa nu ca pe un privilegiu special acordat de dreptul civil, astfel cum se aprecia de unii autori în trecut, ci ca un drept natural al omului.

Şi în zilele noastre, legislaţia civilă institue anumite limitări a dreptului de a dispune prin testament, în special prin instituirea rezervei succesorale.

CAPITOLUL I.

NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE TESTAMENTULUI

§ 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului

Codul civil enumeră succesiunea printre diferitele moduri prin care se dobândeşte (transmite) proprietatea. Conform Constituţiei R.M. dreptul la moştenire a proprietăţii private este garantat (art.46. alin.6).

Avându-se în vedere acest text de lege, s-ar părea că succesiunea este un mod de dobândire (transmitere) a proprietăţii. Într-adevăr, în esenţă, noţiunea de succesiune desemnează transmiterea unui patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice sau juridice în fiinţă. Aşadar, succesiunea este o transmisiune din cauză de moarte (mortis causa) prin care, afară de cazul în care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi, ci şi obligaţii, deci mai mult decât simpla proprietate.