Viciile de Consimțământ

Viciile de consimţământ

1.Introducere

Consimțământul este o condiție de fond, o condiție esențială și generală de valabilitate a actului juridic civil. Prin consimțământ se înțelege manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, de a se obliga juridicește. Consimțământul formează împreună cu cauza- scopul, voinţa juridică.

Din punct de vedere terminologic, consimţământul are două sensuri:

Într-un prim sens, se are în vedere voinţa exteriorizată a autorului actului unilateral sau a uneia dintre părţile actului bilateral.( acest sens este utilizat în art. 953 Cod civil).

Într-un al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor în actele bilaterale şi multilaterale. ( Acest sens este utilizat în art. 969 al. 2 Cod civil) .

Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă, neînfluenţată, nealterată prin ceea ce numim vicii de consimţământ sau vicii ale voinţei.

Viciile de consimţământ sunt : eroarea, dolul ( viclenia) violenţa şi leziunea.

2.Eroarea

2.1. Definiţie şi reglementare

Prin eroare se înţelege „ falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil” .

În Codul Civil se găsesc trei dispoziţii legale cu caracter de principiu relativ la eroare, şi anume: art. 953 – 954 şi 961. Prima şi ultima sunt dispoziţii comune atât erorii cât şi dolului şi violenţei, numai art. 954 se referă în exclusivitate la eroare.

Potrivit art. 954 : „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.

Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”

În primul alineat este reglementată eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului ( error in substantiam), iar în al doilea, eroarea asupra identităţii ori calităţilor persoanei contractante ( error in personam).

2.2. Clasificare

După natura realităţii fals reprezentate se distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept.

Eroarea de fapt consta în falsa reprezentare a unei stări ori situaţii faptice ( fizice sau intelectuale) la încheierea actului juridic. Ea priveşte fie obiectul sau valoarea actului, fie persoana contractantă.

Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice civile.

Facem precizarea că problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversată în literatura de specialitate .

Într-o primă opinie , susţinându-se teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, se aduce ca argument obligaţia cunoaşterii legii întemeiată pe prezumţia de cunoaştere a legilor, astfel încât nimănui nu-i poate fi îngăduită apărarea bazată pe invocarea necunoaşterii legii civile, căci nemo censetur ignorare legem. Realitatea dezminte, această supoziţie demonstrând că multă lume nu cunoaşte legile civile.

Într-o altă opinie 4, la care ne raliem, se consideră, dimpotrivă, admisibilă eroarea de drept ca viciu de consimţământ cu condiţia să nu fie vorba de norme imperative ( de ordine publică).