Contractul internațional de vânzare-cumpărare

1. Incursiune în istoria contractelor de vânzare-cumpărare internațională

Dreptul comerțului internațional cuprinde normele juridice care reglementează raporturile comerciale internaționale stabilite în sfera comerțului internațional și a cooperării internaționale.

Acest drept are în conținutul său norme de drept civil, de drept comercial, dar și de drept procesual civil . Astfel, dreptul de proprietate este o noțiune de drept civil, ca și persoanele fizice și persoanele juridice, comercianții și faptele de comerț reprezintă noțiuni de drept comercial, iar normele conform cărora se soluționează conflictele cu caracter comercial sunt norme de procedură, respectiv de arbritaj internațional.

Obiectul dreptului comercial internațional constă în raportul juridic de comerț internațional, care se stabilește în ansamblul raporturilor internaționale.

Față de alte raporturi internaționale, cel de comerț se caracterizează prin prezența concomitentă a două caracteristici:

• Comercialitate – interpunerea în circulația mărfurilor, dorința obținerii unui profit material și desfășurarea de activități conexe care să se greveze pe activitățile de mai sus.

• Internaționalitatea – prezența în structura raportului juridic a unui element străin numit “de extraneitate”, care face posibilă supunerea raportului juridic concomitent la două sisteme de drept diferite. Nu orice element străin determină calificarea unui raport juridic ca fiind internațională.

Participanții la raporturile de comerț internațional, subiecți de drept internațional sunt:

• Statele

• Organizațiile interguvernamentale

• Societățile multinationale

• Grupările de societăți comerciale: trust, holding, conglomerat

Principalele izvoare ale dreptului comercial internațional:

Izvoare interne:

1.1 Dreptul comun general

1.2 Legea comercială națională

1.3 Uzantele juridice

Izvoare internaționale:

1.4 Convenții internaționale, acorduri, tratate, armistiții, concordate, carte, memorandumuri, etc.

1.5 Acorduri între statele lumii

Pe plan internațional, elementul de extraneitate a fost definit de următoarele documente internaționale, care cuprind și elemente cu caracter comercial :

- Convenția de la Varșovia (1929), modificată în 1955 printr-un protocol (de la Haga), care reglementează transportul internațional aerian de mărfuri, călători și bagaje; consideră că elementul străin este reprezentat de locul de încărcare/descărcare, loc ce trebuie să fie situat pe teritorii statale diferite.

- Convenția de la Praga (1974) consideră că un contract de intermediere are caracter internațional dacă reprezentantul și împuternicitul său își au sediul sau reședința pe teritorii statale diferite.

- Convenția de la Viena (1980) privind vânzările internaționale, consideră o vânzare ca având caracter internațional dacă vânzătorul și cumpărătorul au sediul, domiciliul sau reședința, pe teritorii statale diferite.

Primele studii necesare pentru uniformizarea legislativă a vânzării comerciale internaționale au fost realizate în anul 1929 de către Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) la propunerea juristului german Ernst Rabel. De-a lungul timpului, la inițiativa Camerei de Comerț Internațional din Paris, apar reguli de interpretare uniformă a clauzelor contractuale, reguli consacrate în anul 1953 sub denumirea de INCOTERMS.

În anul 1964 Conferința Diplomatică de la Haga a adoptat Legea privind Formarea Contractului de Vânzare Internațională a Obiectelor Mobile Corporale (LUFCI ) și Legea Uniformă privind Vânzările Internaționale de Obiecte Mobile Corporale (LUVI ) .

Principala reglementare în materie o reprezintă Convenția Națiunilor Unite asupra Contractelor de Vânzare Internațională de Mărfuri adoptată la Viena la 11 aprilie 1980. Prevederile convenţiei reprezintă rezultatul unui compromis între sistemul de drept anglo-saxon şi cel romanist, manifestat mai pregnant asupra formei contractului, iar cel anglo-saxon asupra conţinutului contractului. Această Convenție intră în vigoare de la 1 ianuarie 1988 și conține patru părți:

1. Domeniul de aplicare și dispoziții generale,

2. Formarea contractului,

3. Vânzarea mărfurilor,

4. Dispoziții finale.