Entitățile în dificultate - Principiul continuității activității - Going concern assumption

Organizațiile în dificultate și continuitatea exploatării (principiul continuității activității)

CUVINTE-CHEIE: entitate în dificultate; risc; cauze ale dificultăţilor; tipologia întreprinderilor în dificultate; proces de degradare; depreciere; criză; lichiditate; rentabilitate; echilibru financiar; stare de insolvenţă; continuitatea exploatării; faliment; lichidare, on going concern assumption.

Conceptul de întreprindere în dificultate şi cadrul de definire

Până la data de referință a acestui material, putem aprecia că nu exista o definitie a ceea ce reprezinta „ o intreprindere aflata in dificultate”,stiința economică fiind prima care a a stabilit regulile generale ce trebuie urmărite in acest caz.

Cu toate acestea, se considera ca o intreprindere se afla in dificultate in cazul in care nu este capabila, din resurse proprii sau cu fonduri pe care le poate obtine de la proprietarul/actionarii sau creditorii sai, sa opreasca pierderile care, fara interventia din exterior a autoritatilor publice, o vor condamna, aproape sigur, la iesirea din afaceri in termen scurt sau mediu.

In incercarea de a distinge etapele prin care trece o intreprindere in dificultate din momentul in care se confrunta cu dificultati, Hervé Chapaud structurat in trei faze viata unei entitati in dificultate:

- Faza de degradare, care este adesea cauzata de erori de gestiune; aceasta poate dura in medie 2-4 ani, iar masurile ce pot fi luate sunt de restructurare a activitatii intreprinderii;

- Faza de dificultate : in aceasta perioada atinge un grad de vulnerabilitate sporit; cauzele ce au stat la baza degradarii situatiei economico-financiare au generat efecte multiple care la randul lor au determinat noi efecte. Situatia se deterioreaza rapid, perioada nu dureaza

decat 2-6 luni in medie, maximum un an, si sunt necesare masuri de redresare deoarece degrada-rea suferita este deja evidenta;

- Faza de criza (colaps): in aceasta faza se afla pe calea spre faliment; aceasta trece extrem de repede – aproximativ 3 saptamani – prin perioada de criza si, de aceea, masurile nece-sare a fi luate sunt de salvare a situatiei in mod rapid, pentru ca intreprinderea sa nu intre in stare de insolventa in faliment, ceea ce ar determina lichidarea totala a firmei, respectiv incetarea activitatii.

Dificultăţile entitatilor sunt semnalate de anumiţi indicatori, iar dacă aceştia nu sunt identifi-caţi din timp starea de dificultate poate fi accentuată de reacţia tardivă şi lentă a managerilor, care au un rol major atât în determinarea dificultăţilor cât şi în redresarea situaţiilor nefavorabile.

Dificultăţile de ordin economic se pot defini prin pierderile structurale sau cronice. Adică en-titatea nu mai este rentabilă şi generează un excedent de cheltuieli faţă de venituri. Modul cel mai facil de a detecta non-profitabilitatea unei activităţi îl constituie utilizarea unui indicator care analizează exploatarea, şi anume "excedentul brut de exploatare" (EBE). Indicatorul nu ţine sea-ma de politicile financiare şi fiscale şi are la bază cuantumul valorii adăugate obţinute de entitate în procesul de producţie calculându-se astfel:E.B.E. = Valoare adăugată + Subvenţii - (Impozite şi taxe + Cheltuieli de personal)

Pe cale de consecinta,caracteristicile uzuale ale intreprinderii aflate in dificultate, sunt re-prezentate de :

- pierderi si cifra de afaceri in scadere;

- stocuri prea mari sau supraproductie;

- datorii mari si activ net in scadere sau negativ, nereusind sa se redreseze cu resursele proprii sau cu fonduri furnizate de proprietari si /sau actionari ;

- pe termen scurt sau mediu este in pericol de a iesi din circuitul de afaceri, adica de a dis-pare ca întreprindere, cu tot cortegiul de consecinte nefavorabile asupra stakeholder-ilor sai.

Capitalurile proprii negative (activ net negativ) ale unei entitati arată un grad mare de îndatorare a acesteia, înregistrarea unor pierderi contabile mari sau repetate, precum şi imposibilitatea acesteia de a-şi acoperi datoriile din fonduri proprii, punandu-se problema con-tinuitatii activitatii . Continuitatea activităţii este nesigură ,aceasta este situaţia frecventă, pentru întreprinderile aflate în dificultate.

Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, prevede la art.153-24 coroborat cu art.69 ,faptul că, dacă se constată o pierdere a activului net al societăţii, acesta diminuîndu-se la mai puţin de jumătatea capitalului social, adunarea generală extraordinară va hotărî dacă societatea trebuie să fie dizolvată. Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel tîrziu pînă la încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva dispoziţiilor art.10 din lege, să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit pînă la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social. Problema care apare este aceea că orice terţ interesat poate cere dizolvarea societăţii, în conformitate cu prevederile art.237 din lege. Pentru a evita acest neajuns societatea trebuie să-şi majoreze capitalul social, pînă ce activul net ajunge la minim jumătate din acesta.

Salvgardarea intreprinderii depinde intr-o mare masura de recunoaşterea timpurie a difi-cultătilor financiare. Avertizarea asupra situatiei de criza a entitatiii poate proveni din surse ex-terne (banci, auditori externi) sau din surse interne (informatie contabila, auditori interni sau cen-zori). Bancile si, in general, sistemul financiar-bancar sunt o sursa importanta de informare asupra dificultatilor financiare ale entitatilor. Sistemul financiar-bancar, cel putin dupa Acordul Basel II, este construit in asa fel incit sa se asigure el insusi si sa asigure bancile contra riscurilor de insolventa a clientilor lor. Auditori externi reprezinta o alta sursa de informatii pentru avertizarea timpurie asupra dificultatilor intreprinderii. Auditorii pot să acorde consultantă societătilor, atunci când examinarea situatiilor contabile anuale indică semne de dificultăti financiare sau criza. Procedurile de scoring si cele de rating (evaluarea bonitatii si, respectiv, a gradului de risc al unei afaceri) sunt, de asemenea, surse importante de informatii pentru avertizarea timpurie. In functie de pozitia in clasamenetele de rating, intreprinderea analizata prezinta o credibilitate mai mica sau mai mare pentru investitorii in produsele financiare ale acesteia, pentru eventualii imprumutatori (prin credite, obligatiuni sau G.D.R-uri) sau pentru clientela.

Avertizarea timpurie isi poate gasi sursa si in mecanismele interne de functionare a unei so-cietati comerciale pe actiuni. Legea societatilor comerciale reglementeaza o procedura de alertare fata de criza, procedura ce se poate derula, in special, prin cenzori sau prin auditorii interni, dar si prin actiunea individuala sau colectiva a actionarilor. De asemenea, consiliile de administratie care vor fi delegat o parte din atributiile lor catre directori (in sistemul monist), precum si consiliul de supraveghere (in sistemul dualist), au ca principale atributii controlul si supravegherea managementului, primul element controlat si supravegheat fiind, desigur, gestiunea afacerilor societatii. In cadrul acestor consilii, de altfel, pot fi constituite comitete specializate de audit, care sunt insarcinate cu evaluarea gradului de risc al afacerii societatii si a atitudinii managerului fata de acest risc.