Evoluția Dreptului Comerțului Internațional

1. Noţiuni generale.

Drepul comerţuşui internaţional a apărut în evul mediu. Importantele valori şi riscuri pe care le angajează relaţiile comerciale, impun ca desfăşurarea lor să se realizeze numai în cadrul unei anumite reglementări. Normele dreptului comerţului internaţional asigură schimburilor de valori certitudine şi stabilitate juridică.

Evoluţia dreptului comerţului internaţional este strâns legată de istoria relaţiilor comerciale. Comerţul internaţional a luat naştere în antichitate. Dezvoltarea relaţiilor comerciale a prezentat forme variate şi cunoaşterea lor permite înţelegerea trăsăturilor caracteristice ale materiei.

2. Comerţul internaţional în antichitate.

Primele regelementări juridice referitoare la comerţ, datează din timpul statului babilonian. Codul lui Hammurabi conţine unele dispoziţii privind contractul de comision, împrumutul cu dobîndă, depozitul de mărfuri, contractul de societate. Tot din informaţiile existente reiese că la Babilon erau şi case de comerţ care efectuau majoritatea operaţiunilor comerciale şi bancare.

Prima civilizaţie comercială a fost constituită de fencieni. Negustori şi navigatori vestiţi, fenicienii au întemeiat un număr important de colonii şi rutele lor comerciale cuprindeau aproape toata lumea veche.

Din punct de vedere juridic, contribuţia fenicienilor la dreptul comerţului internaţional a fost redusă. Cel mai important document este o lege din insula Rhodos, prin care era reglementată avaria comună. În cazul în care nava era surprinsă de furtună şi se salva de naufragiu, prin aruncarea încărcăturii în mare, proprietarii mărfurilor, precum şi armatorul, erau obligaţi să participe la repararea pagubei.

Prin poziţionarea maritimă, calităţile de navigatori şi organizarea lor socială, grecii au avut un aport deosebit la dezvoltarea comerţului internaţional. În secolul al VI-lea î.e.n. ei au concentrat în jurul Greciei activitatea comercială a statelor antice.

Cu toate cercetările întreprinse, legile comerciale din această perioadă nu sunt cunoscute. Dar existenţa unor instanţe speciale pentru examinarea principiilor comerciale, felul în care se făceau acuzarea şi apărarea pe baze legale, constituie o dovadă că în statele greceşti a existat o legislaţie comercială. Date preţioase în legătură cu reglementările aplicabile relaţiilor comerciale se găsesc în pledoariile oratorilor. Tehnicile bancare folosite de bancherii din Atena pentru finanţarea operaţiunilor de import sunt prezentate de Isocrate din Trapezitique. Tot astfel, Demestene descrie contractul numit nauticum foenus, un împrumut în numerar dat unui armator sau neguţător exportator de către un bancher, care va primi dobânda stipulată sau va pierde capitalul acordat, după cum nava va ajunge sau nu în portul de destinaţie.

Neguţătorii care efectuau operaţiuni în alte ţări, se împărţeau în două categorii: naucleroi şi emporoi. Primii dispuneau de un vas propriu pe care îl conduceau în calitate de căpitani. Ceilalţi îşi transportau mărfurile pe corăbii străine, în calitate de voiajori. Neguţătorii si armatorii îşi procurau capitalul necesar de la cămătari sau trapeziţi. Ei constituiau drept garanţie vasul, încărcătura ori câştigul care urma să fie încasat pentru transportul mărfurilor străine. Datorită riscurilor deosebit de mari, dobânda la împrumuturile contractate era între zece şi treizeci la sută, în funcţie de durata cursei comerciale.

În statul roman, o piaţă comercială şi bancară prosperă se semnalează pdată cu începutul secolului al IV-lea, înainte de era noastră. Dezvoltarea comerţului a fost influenţată de cuceririle romane, numărul mare şi divers de locuitori, precum şi de spiritul comercial grec.

Pe plan juridic, comerţul nu a constituit obiectul unei reglementări speciale. Cu toată perfecţiunea sa tehnică, dreptul roman nu a cunoscut delimitarea dintre dreptul civil şi dreptul comercial. Absenţa unui drept comercial se explică prin faptul că activitatea comercială se efectua prin intermediul sclavilor,care nu aveau calitatea de subiecte de drept. Efectele tranzacţiilor comerciale încheiate de sclav, se produceau direct faţă de patron, între ei neexistând raporturi juridice.

Relaţiile comerciale erau reglementate de ius civile. Principiile fundamentale ale dreptului civil se alicau şi operaţiunilor comerciale. Instituţiile juridice proprii comerţului erau actio institoria, actio exercitoria,receptum argentarii, receptum nautarum, cauponom şi stabulariorum.

Cu timpul rigiditatea şi formalismul dreptului civil nu mai corespund cerinţelor schimburilor. Pentru reglementarea relaţiilor dintre străini, precum şi dintre romani şi străini, au fost create normele dreptului ginţilor. Ius gentium a avut un caracter comercial şi internaţional. Fără a avea strălucirea dreptului civil, ius gentium a constituit prima încercare de soluţionare prin reguli de drept material a relaţiilor de comerţ cu alte popoare.

Poporul romanesc aşezat la răscruce de drumuri între Occident şi Orient, între Marea Neagră şi Marea Baltică, se caracterizează prin bogăţie şi frumuseţe. Din timpuri străvechi, locuitorii acestui pământ au stabilit legături comerciale cu alte popoare. Istoria comerţului nostru e o condiţie necesară pentru a înţelege sub toate raporturile, în originea ca şi în dezvoltarea sa, istoria neamului nostru însuşi.

În secolul al VII-lea î.e.n., grecii încep să emigreze şi grupuri masive se stabilesc pe ţărmurile Mării Negre. Ei întemeiază un număr de oraşe, care erau cetăţi şi antrepozite comerciale. Pe calea Dunării, coloniştii greci au pătruns şi în interiorul pământului nostru, practicând comerţul cu populaţia autohtonă. Grecii cumpărau de la daci materii prime şi vindeau, în schimb, produse finite.

Un schimb activ de mărfuri a existat şi în Dacia romană. Importul şi exportul se desfăşurau cu aceleaşi produse. Negustorii erau asociaţi cu colegii. Ei încheiau diferite tranzacţii comerciale, precum şi operaţiuni bancare. Astfel, prin contractul de asociaţie, încheiat între doua persoane la 28 martie 167, se constituie o societate pentru împrumuturi de bani pe termen de 16 luni. Câştigul şi paguba rezultate din acordarea de împrumuturi urma să se împartă în părţi egale între cei doi societari.

3.Dreptul comerţului internaţional în evul mediu.

În perioada feudalismului timpuriu, manifestări ale comerţului internaţional au existat în Imperiul Bizantin şi Califatul arab.

Negustorii bizantini au controlat comerţul din Mediterană,având legături cu pieţele din Asia Centrală şi Occeanul Indian. Monedele bizantine, bătute în aur şi numite solidus, circulau şi în afara imperiului. Negustorii erau organizaţi în colegii. Prin două legi, Nomos Rhodion nautikos şi Nomos statiotikos, emise de împăratul Leon Izaurul, în secolul al VIII-lea, negustorii erau apăraţi de consecinţele pirateriei. Închirierea unei nave crea o tovărăşie între armator şi navigator, care suportau în comun pierderile suferite fără vina lor.

În aceeaşi perioadă, un comerţ internaţional au desfăşurat şi arabii. Prin poziţia sa geografică,statul arab a avut unrol important în realizarea negoţului de tranzit. Negustorii arabi au cunoscut instituţii specifice comerţului, cum sunt comisionul, societăţile comerciale, titlurile de valoare. Tot astfel, un număr de noţiuni tehnice ale comerţului, ca avarie, caravană sau trafic, au o origine arabă.

Începând cu secolele XI-XII, centrele comerţului internaţional au fost oraşele din Italia şi Ţările de Jos.

O înflorire deosebită a comerţului au cunoscut oraşele republicii italiene. Prin crearea unei reţele de schimburi şi contactul cu negustorii străini, oraşele italiene au reuşit să concentreze şi să normalizeze relaţiile comerciale mediteraneene. Comercianţii se organizează în corporaţii, care, cu timpul, se unesc şi formează mari uniuni sau confederaţii comerciale.