Hotărârea Arbitrală

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Considerații generale

1. Noțiunea de hotărâre arbitrală

2. Natura juridică a hotărârii arbitrale

3. Obligativitatea deliberării arbitrilor

4. Secretul deliberării arbitrilor

5. Participarea arbitrilor la deliberare

1. Noțiunea de hotărâre arbitrală

Hotărârea arbitrală a reprezentat fundamentul teoriei jurisdicţionale a arbitrajului, datorită similitudinilor pe care le prezintă cu hotărârile instanţelor de drept comun. Între hotărârile arbitrale şi cele judecătoreşti pot fi stabilite multiple elemente de identitate, dar ele nu sunt în totalitate identice. Particularităţile proprii hotărârilor arbitrale sunt datorate naturii juridice mixte instituţiei, şi, mai exact, influenţei laturii contractuale .

Literatura de specialitate a consemnat frecvent ideea potrivit căreia arbitrajul are o origine contractuală şi o finalitate preponderent jurisdicţionale. Nuanţând opinia, unii autori, admiţând teoria naturii bivalente a arbitrajului, au calificat în schimb ca fiind exclusiv jurisdicţională hotărârea arbitrală .

În opinia lor, dualitatea naturii juridice ar rezulta din jucstapunerea componentelor contractuale cu cele jurisdicţionale căreia îi aparţin procedura şi, în mod exclusiv, hotărârea arbitrală. Autorii au în vedere ca aspect definitoriu în justificarea opiniei lor caracterul unilateral al manifestării de voinţă a tribunalului, în sensul finalizării litigiului într-un anumit mod .

Potrivit lor, celelalte componente ale arbitrajului, inclusiv convenţia arbitrală, îşi pierd relevanţa în momentul deliberării şi pronunţării hotărârii. În acest moment arbitrii sunt suverani, independenţi şi imparţiali înexercitarea atribuţiilor lor. Uzând de forţa argumentelor comparative, unii dintre autori invocă art. 19, Cod proc. civ. care, în dreptul comun, dă posibilitatea părţilor să-şi aleagă o anumită instanţă, fără ca această exercitare a autonomiilor de voinţă să conducă la concluzia că hotărârea dată de instanţa aleasă dobândeşte caracter convenţional sau o natură dublă, convenţională şi jurisdicţională deopotrivă. În plus, susţin aceeaşi autori trebuie avut în vedere şi faptul că hotărârile arbitrale produc aceleaşi efecte ca şi cele judecătoreşti. Opinia rămâne valabilă numai sub aspectul pregnanţei nuanţate a uneia sau alteia dintre componentele naturii juridice în diferitele etape ale arbitrajului, dar nu poate fi admisă nota exclusivistă atribuită uneia sau alteia dintre ele. Hotărârea arbitrală precum şi modalitatea specifică de desfiinţare a ei acţiunea în anulare, păstrează aceeaşi natură juridică bivalentă care imprimă elementele de personalizare şi specificitate ce o diferenţiază de dreptul comun.

Şi asupra lor se exercită influenţele contractuale, ce-şi lasă amprenta asupra întregii instituţii arbitrale. Ele trebuie privite ca elemente ale unui întreg care, evident, preiau caracterele acesteia, integrându-i-se.

2. Natura juridică a hotărârii arbitrale

Cu privire la natura juridică a hotărârii arbitrale sau conturat trei teze. Potrivit primei teze, hotărârea arbitrală este produsul final al unui compromis, ea are un caracter convenţional sau ea este un act sui generis de natură contractuală. Potrivit celei de-a doua teze, hotărârea arbitrală este un act de jurisdicţie privată, iar potrivit unei a treia concepţii, mixte, hotărârea arbitrală are un caracter jurisdicţional, dar numai după ce ea este consolidată prin exequatur.

În sistemul argumentativ al unei opinii de autoritate din doctrina noastră, s-a spus: hotărârea „sintetizează toate elementele componente ale activităţii arbitrale, ea este consecinţa directă a compromisului încheiat de părţi, hotărârea e legată în mod indeniabil de compromis, ea nu poate exista în afara acestei legături cu compromisul, cu care formează unul şi acelaşi corp; numai compromisul îi dă existenţă, numai din acest compromis îşi trage toată substanţa; sentinţa nu există decât prin compromis şi drept urmare, are aceeaşi natură juridică, întocmai ca şi compromisul, care este un contract, un gen de mandat dat de către părţi arbitrului, iar prin sentinţa dată arbitrul nu poate face decât să execute mandatul primit sau, cu alte cuvinte, părţile au dat sentinţa prin intermediul arbitrului.”

Alţi autori consideră că astfel se extrapolează sorgintea arbitrajului, implicând şi hotărârea arbitrală încomponenta convenţională a arbitrajului. Or, hotărârea nu este şi nu poate fi produsul convenţiei arbitrale; ea este produsul deliberării exclusive a arbitrilor, în urma judecăţii arbitrale desfăşurată sub semnul contradictorialităţii.

Un alt doctrinar român susţinea că ereditatea contractuală a hotărârii arbitrale nu poate fi negată. Ponderea efectivă a acestei componente, esenţială iniţial pentru declanşarea procedurii contencioase şi organizarea desfăşurării acesteia devine mai puţin semnificativă în faza finală a litigiului arbitral.

S-ar putea spune că tocmai în considerarea componentei contractuale a hotărârii, aceasta este susceptibilă de atac numai printr-o „acţiune în anulare”. Cu toate acestea orice asemănare cu o acţiune în anulare obişnuită ar fi forţată şi denaturată. Reglementarea în materie consacră natura jurisdicţională a hotărârii arbitrale.