Impozitul pe Profit

Partea I CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE

IMPOZITE ŞI TAXE

I. Definiţie, rol, caracteristici

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor şi taxelor.

Conform legii finanţelor publice , impozitul reprezintă prelevarea obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesitaţilor de interes general. Taxele reprezintă sumele plătite de persoanele fizice sau juridice, de regulă, pentru serviciile prestate acestora de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public

Plata impozitelor către stat constituie o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice, în principal cetăţeni români sau agenţi economici cu domiciliul în România, sau cetăţenilor străini ori agenţilor economici străini care desfăşoară activitate în România, în măsura în care ei dobândesc venituri sau posedă averi în ţara noastră. Toţi cei de la care se percep impozite sunt numiţi generic contribuabili. Pentru contribuabilii străini există o reglementare specială, reprezentând acordul între România şi ţara de origine a respectivului contribuabil privind evitarea dublei impuneri juridice internaţionale.

Veniturile fiscale, în special impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, financiar, economic şi social.

Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că acestea reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii necesitaţilor publice.

În plan economic, rolul impozitelor rezidă din faptul că se folosesc ca pârghii de politică economică, prin intermediul căruia se pot stimula sau frâna anumite activităţi, zone (regiuni), consumul anumitor mărfuri şi/sau servicii, relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu anumite ţări.

În plan social, rolul impozitelor se concretizează în aceea că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din produsul intern brut (P.I.B.) între grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi cele juridice.

Impozitul are următoarele caracteristici :

• este obligatoriu, fiind efect al legii, lege care precizează la cine se referă, modul de stabilire, etc. Apariţia unei legi referitoare la impunere se poate face numai de către organul legislativ (parlament) sau de consiliile locale, în condiţiile stabilite de parlament.

• are titlu definitiv şi nerambursabil, adică dacă impozitul sau taxa au fost plătite în condiţiile legii, contribuabilul nu reclama sau redobândi suma plătită în nici un fel.

• este fără contraprestaţie, adică nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent în schimbul plăţii impozitului sau taxei. Nu poate fi exclusă însă pretenţia pe care un contribuabil o poate avea, în mod îndreptăţit, faţă de stat, de a beneficia şi el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cetăţean îndeplinirea de către stat a funcţiilor sale.

Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial şi temporal şi sunt marcate de anumite limite determinate de:

• factori interni ai sistemului de impunere (creşterea cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii, etc.)

• factori externi ai sistemului de impunere (nivelul per cetăţean al produsului intern brut, suportabilitatea impunerii, natura regimului politic, etc.)

Informaţiile cuprinse în legile ce reglementează impunerea fiscală includ elementele caracteristice fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a ţării.

a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care se stabileşte obligativitatea de plată a impozitului, adică contribuabilul. În unele cazuri, legea stabileşte un terţ, împuternicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget. De exemplu, în cazul impozitului pe salariu, subiectul este salariatul, care plăteşte impozitul din salariul său, dar reţinerea şi virarea la buget revine angajatorului.

b) Suportatorul impozitului este reprezentat de persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului. Aceasta se mai numeşte destinatar deoarece impozitul în cauză este virat spre persoana respectivă pentru a fi suportat. Spre exemplu, în cazul taxei pe valoarea adăugată, impozitul este perceput (datorat, calculat şi vărsat la buget) de vânzătorul unui bun, care este subiect al acestei taxe. Prin preţ, însă, acesta poate vira taxa în sarcina cumpărătorului, care este suportatorul acestuia.

c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitului (venitul, averea, obiectul vândut sau cumpărat, bunul importat, etc.)

d) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, adică venitul contribuabilului. Sursa poate să coincidă sau nu cu obiectul impozitului. De exemplu la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei, pentru că numai în cazuri excepţionale contribuabilul îşi diminuează averea prin vânzarea unei părţi a acesteia cu scopul de a-şi achita impozitul aferent.

e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină dimensiunea materiei impozabile. În cazul impozitului pe teren aceasta este metrul pătrat pentru terenurile intravilane cu alte destinaţii decât cele agricole şi hectarul pentru terenurile agricole.

f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unităţii de impunere. Această cotă poate fi stabilită în sumă fixă sau sub formă de cotă procentuală.

g) Asieta reprezintă totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau în vederea aşezării impozitului pentru fiecare subiect în parte: identificarea obiectului, stabilirea mărimii sale şi calcului impozitului datorat.

h) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte ce prezintă repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânzările de produse etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii obiectului impozitului: data plăţii salariului, data închiderii gestiunii lunare etc. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte a căror modificare de volum este mai rară se fixează o dată sau câteva date pe parcursul anului, la care plata se poate face integral, eventual în tranşe. Legea menţionează pentru fiecare tip de impozit sancţiunile care vor fi suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plată: majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licitaţie, amenzi penale şi, în cazuri extreme (evaziune intenţionată sau frauduloasă), privarea de libertate.

Impunerea fiscală este un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se stabileşte cine şi pentru ce plăteşte impozitul, şi o latură tehnică, adică metodele şi tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii şi se determină cuantumul impozitului.

Impunerea fiscală se realizează în virtutea unor principii care au fost formulate iniţial, de Adam Smith . Potrivit lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului trebuie să stea următoarele principii: principiul echităţii fiscale, principiul certitudinii impunerii, principiul comodităţii perceperii impozitelor, principiul randamentului impozitelor.

Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie in 1988, apreciază că principiile generale ale fiscalităţii într-o societate liberă sunt următoarele: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea impozitelor, legitimitatea impozitelor, lipsa arbitrarului.

În teoria modernă a finanţelor sunt formulate şi acceptate principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică şi principii social-politice, fiecare concretizat în câteva componente care precizează anumite laturi şi atribute ale conţinutului acestora.

a) Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferenţiată a veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului. Echitatea fiscală reprezintă dreptate socială în materie de impozite, iar respectarea ei presupune îndeplinirea simultană a mai multor condiţii:

• stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim şi a unei averi care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare (această condiţie este valabilă numai în cazul impozitelor directe);

• stabilirea puterii contributive, care se determină pentru fiecare contribuabil în parte în raport cu puterea economică a acestuia (venit sau avere) şi cu situaţia personală (starea civilă, numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa, etc);

• corelarea sarcinilor fiscale în cadrul aceleiaşi categorii de plătitori de impozite şi între diferite categorii de contribuabili;

• impunerea să fie generală, adică să cuprindă toţi subiecţii care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, excepţie făcând doar persoanele care se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

Măsura respectării acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea care se poate efectua în cote fixe şi cote procentuale.