Legea Insolvenței

Capitolul I

Introducere

Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:

a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;

b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.

Insolvenţa este definită de art. 3, pct. 1 al Legii nr. 85/2006 ca fiind acea stare patrimonială a debitorului caracterizată prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, obligaţii ce au ca obiect o sumă de bani, cele cu alt obiect reglându-se după dreptul comun.

Diferenţa dintre noţiunile insolvenţa şi insolvabilitatea, este făcută de către bunurile care se găsesc în proprietatea debitorului, acestea neavând relevanţă în cazul stării de insolvenţă.

Insolvenţa nu trebuie confundată cu insolvabilitatea, cea din urmă reprezentând situaţia patrimonială în care componenţa pasivă a patrimoniului o depăşeşte pe cea activă, un dezechilibru financiar, pe când insolvenţa este determinată de lipsa fondurilor băneşti, nu de lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului. După declanşarea procedurii de insolvenţă judecatorul, creditorii şi debitorul analizează şansele de supravieţuire ale acestuia din urmă, iar în cazul în care se ajunge la un consens se întocmeşte un plan de reorganizare. În cele mai multe cazuri, creditorul renunţă la o parte din creanţe, iar debitorul se obligă să se concentreze doar asupra activităţii de bază.

Datorită dificultăţilor întâmpinate în materie probatorie, insolvenţa este categorisită ca fiind vădită atunci când, debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu şi-a plătit datoria faţă de unul sau mai mulţi creditori, dând astfel dreptul creditorilor de a cere demararea procedurii insolvenţei, indiferent de motivul neplăţii datoriei. Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile asumate contractual datorită lipsei fondurilor băneşti la data stabilită intre părţi pentru efectuarea plăţii.

Pentru a se stabili starea de insolvenţă a debitorului trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: neplata la scadenţă a datoriilor şi lipsa de lichidităţi.

Insolvenţa şi falimentul sunt două noţiuni distincte, însă au în comun finalitatea: efectuarea plăţii, adică executarea obligaţiilor asumate contractual.

Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul, ei trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezentă lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

Tribunalul sau, după caz, tribunalul comercial, în a cărui circumscripţie teritorială îşi are sediul debitorul la data sesizării instanţei cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, rămâne competent să soluţioneze cauza indiferent de schimbările ulterioare de sediu ale debitorului.