Libera circulație a persoanelor potrivit acordului Schengen

1. NOŢIUNE ŞI REGLEMENTARE

Libertatea de mişcare a persoanelor constituie expresia cea mai uşor perceptibilă a

apartenenţei la un spaţiu european comun, fără bariere interne. Potrivit dispoziţiile Tratatului de la Roma, libera circulaţie a persoanelor este unul din obiectivele fundamentale de îndeplinit în vederea realizării pieţei comune, stabilind, prin art. 48, par. 1, realizarea liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, până cel mai târziu la sfârşitul unei perioade tranzitorii.

Libera circulatie a persoanelor si servicilor reprezinta mai mult decat simplul obiectiv comercial urmarit prin Tratatul de la Roma. Cele 2 libertati sunt indispensabile in vedere exercitarii unei cetatenii europene intemeiate pe principile democratice exprimate , in special , in Conventia Europeana Drepturilor Omului (CEDO ), la care ordinea comunitara juridical subscrie. Libertatea de stabilire a cetatenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru pentru a putea exercita acolo anumite activitati , este in mod evident , de alta natura decat acea de a oferi , in afara frontierelor , servicii clientilor rezidenti in alt stat.

Potrivit prevederilor Tratatului, beneficiarii libertăţii de circulaţie sunt lucrătorii

salariaţi şi membrii de familie ai acestora. Deoarece dreptul la liberă circulaţie este subordonat naţionalităţii unuia dintre statele membre, în absenţa definiţiei comunitare a

naţionalităţii, statele membre determină în mod suveran condiţiile în care ele acordă naţionalitatea, inclusiv dubla naţionalitate

Desfăşurarea unei activităţi economice într-un alt stat trebuie să reprezinte scopul

deplasării, neexistând încă dreptul de şedere în oricare stat membru independent de

activitatea profesională. O serie de acte normative comunitare au fost adoptate în scopul aplicării dispoziţiilor Tratatului de la Roma , asigurând reglementarea progresivă a liberei circulaţii a lucrătorilor.

Astfel: Regulamentul 38/64 a determinat reducerea măsurilor discriminatorii între

cetăţenii statului pe teritoriul căruia se desfăşoară activitatea şi cei ai celorlalte state membre care se angajează în statul respectiv; Regulamentul 15/1961 a statuat principiul potrivit căruia orice cetăţean al Comunităţii putea să obţină un loc de muncă în alt stat membru, în condiţiile în care locul respectiv nu era ocupat de cetăţenii acelui stat;

Regulamentul1612/1968, rămas şi în prezent în vigoare cu unele modificări ulterioare, a eliminate discriminările bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare şi a consacrat pe deplin libera circulaţie a lucrătorilor în Comunitate.

În temeiul dispoziţiilor aceluiaşi Tratat şi sub rezerva limitărilor de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, lucrătorii au dreptul: de a accepta oferte efective de muncă; de a se afla într-unul din statele membre, în scopul exercitării unei activităţi conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative care guvernează angajarea lucrătorilor naţionali; de a rămâne pe teritoriul unui stat membru, după ce a fost angajat în respectivul stat, în condiţiile stabilite de Comisie, prin măsuri de aplicare şi dreptul de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre. Regulamentului 1612/68 a consacrat irevocabil principiul nediscriminării sau al egalităţii de tratament, printr-o clauză de salvgardare pentru piaţa naţională a forţei de muncă, ce putea fi utilizată, conform art. 20 atunci în caz de perturbări pe piaţa de forţă de muncă.

Statul respectiv poate să ceară Comisiei să declare că, în scopul de a readuce la normal situaţia în acea regiune sau profesie, funcţionarea mecanismului de certificare a posturilor vacante să fie suspendată total sau parţial, fără a se prejudicia aplicarea dispoziţiilor Tratatului. Comisia este cea care va decide asupra suspendării ca atare şi asupra duratei acesteia, dar oricare stat membru poate să ceară Consiliului anularea sau modificarea unei astfel de decizii. În caz de suspendare, oficiile de muncă dintr-un alt stat membru care au indicat că ele au lucrători disponibili, nu vor acţiona în nici un fel spre a se ocup posturile vacante ce le-au fost notificate direct de patronatul din statele membre în cauză.

Pentru ca membrii de familie să aibă un drept de şedere în alt stat este necesar ca unul dintre soţi să-şi fi exercitat dreptul său la libera circulaţie, dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat. Soţii şi copiii în întreţinere au dreptul de acces la o activitate salariată în statul de primire.

Prin Directiva nr. 90/364 din 28 iunie 1990, a Consiliului , s-a reglementat dreptul de şedere al resortisanţilor unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispoziţii de drept comunitar, precum şi al familiilor lor - soţ, descendenţi în întreţinere, ascendenţi ai titularilor sau ai soţului, care sunt în întreţinere.