Practicile concertate

Într-o epocă a globalizării,caracterizată prin reducerea sau chiar dispariția barierelor în calea liberei circulații a bunurilor,serviciilor,capitalurilor și persoanelor,conducerea fiecărei țări are obligația de a acționa astfel încât să fie asigurat un mediu concurențial predictibil și prietenos.Astfel art.101 din TFUE interzice acordurile între întreprinderi,orice dezicie de asociere ale întreprinderilor si orice practici concertate care pot afecta comerțul și care duc implicit la restrângerea cadrului concurențial.Acest articol produce efecte directe, prin urmare instanțele naționale pot constata nulitatea absolută a acestor practici, acorduri.În țara noastră, domeniul concurențial este reglementat de legea 21/1996,iar prin art.5 sunt interzice aceste practici.

Practicile concertate merită o abordare aparte datorită structurii sale ,în primul rând datorită caracterului informal ,și,apoi,datorită dificultăților întânilte în identificarea și probarea acestora. Curtea de Justiție a definit aceste practici, ca fiind forme de coordonare ale unor întreprinderi,rezultate din contacte,schimburi de informații,care,fără a fi suficient de avansate pentru a realiza o convenție și nici măcar un veritabil plan, substituie în mod conștient o cooperare practică . Așadar, rezultă din definiție că ,comportamentul întreprinderilor trebuie analizat in concreto pentru a se stabili dacă prin anumite acorduri, acestea afectează mecanismele firești ale cadrului concunrențial.

În privința condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru ca un comportament să fie considerat o practică concertată, sunt următoarele:colaborări de facto,un schimb de informații reciproce și o legătură cauzală între contactul dintre întreprinderi și comportametul expus de acestea pe piață. Colaborările de facto sunt foarte dificil de demonstrat, deoarece este greu de realizat o distincție netă între acorduri si aceste practici,având în vedere că multe practici debutează ca acorduri, după care se trece la distrugerea dovezilor . Schimbul de informații trebuie să aibă încă de la inceput un scop anticoncurențial,în sensul în care doresc să afecteze prin informațiile transmise mediul concurețial.

Legătura cauzală trebuie analizată cu atenție, deoarece există cazuri în care întreprinderile adoptă o conduită inteligentă,ceea ce însemnă că se adaptează ,treptat la măsurile adoptate de întreprinderile concurente,fără să existe un contact direct sau indirect între acestea.Astfel că se poate ușor confunda calificarea comportametelor dintre acorduri si practici concertate.

În practică se întâlnesc numerose dificultăți în vederea stabilirii concrete dintre acord și practică concertată.În jurisprundeță, s-a stabilit că suntem în prezența unui acord și practică concertată,constituind o singură încălcare a Tratatului,fără a fi necesar ca instituțiile abilitate să demostreze că elementele de fapt sunt la fel atât în cazul acordului cât și în cazul practicilor concertate. Astfel , că existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial și durata acestora pot să rezulte dintr-o evaluare globală a unor indicii clare, care nu se pot stabili decât printr-o analiză de ansamblu.

Art.85 din CE distinge între noțiunea de practică concertată,acord de întrerprinderi sau decizii, cu scopul de a cuprinde în sfera interdicțiilor forma de coordonare între întreprinderi,care fără să fi ajuns la etapa încheierii unui acord propriu-zis,substituie o cooperare practică în privința riscurilor concurenței. Merită subliniat faptul că la momentul adoptării Tratului de la Roma , s-au pus bazele sancționării acestor acorduri informale, dar niciunul dintre statele membre nu avea conceptul in dreptul național.

Un caz practic relevant în definirea practicilor concertate , este cauza Pioneer, prin care Curtea a tras liniile directoare în ceea ce privește domeniul restricțiilor pe verticală.Pioneer era un producător japonez major de echipamente electronice care avea încheiate contracte cu mai mulți distribuitori din Franța , Germania și Marea Britanie.Între aceștia erau încheiate acorduri de distribuție care permitea exportul în alte state membre,cu condiția de a nu solicita comenzi din afara teritoriului lor contractual.Franța, însă, avea prețurile mult mai ridicate decât cele din Germania și Marea Britanie , astfel că exista un potențial mult mai mare de a acumula un profit mai consistent .Astfel că, un distribuitor din Germania a primit o comandă de la un comerciant francez ,pe care nu a onorat-o. Firma producătoare,prin intermediul filialei sale, a convocat o întâlnire in Anvers în luna Ianuarie.La întâlnire au participat toți distribuitorii din Europa, cu mențiunea că aceștia nu au făcut niciun fel de document cu privire la întrunire.