Prescripția în comerțul internațional

Prescripţia extinctivă este o instituţie juridică cu un caracter complex, fiind întâlnită în toate ramurile de drept.

Codul Comercial cuprinde în Cartea a IV-a, Titlul II, „Despre prescripţie”, anumite dispoziţii privind prescripţia extinctivă în materie comercială. Însă, prin aceste dispoziţii se reglementează numai aspecte particulare, astfel încât reglementările Codului Comercial se competează cu reglementările Codului Civil. Dispoziţiile privind prescripţia extinctivă cuprinse în Codul Civil au suferit modificări şi abrogări, în prezent dreptul comun în această materie fiind Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În literatura de specialitate, pornindu-se de la prevederile înscrise în art. 1 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă este definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în temenul prevăzut de lege.

În domeniul dreptului comerţului internaţional, prescripţia în materie de vânzarea internaţională de mărfuri a făcut obiectul Convenţiei adoptate la New York la 14 iunie 1974

şi a Protocolului de modificare a acestei convenţii , adoptat odată cu convenţia asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri la 11 aprilie 1980.

Reprezentanţii statelor, luând în considerare problemele apărute în schimburile comerciale internaţionale, au resimţit necesitatea armonizării dispoziţiilor Convenţiei de la New York cu prevederile cuprinse în Regulile Uniforme privind încheierea şi derularea contractelor de vânzare internaţională de mărfuri.

Noua reglemenatre îşi propunea să înlesnească dezvoltarea comerţului mondial, prin precizarea necesară a unor termene de prescripţie în vânzarea internaţională de bunuri corporale.

Statele participante au apreciat totodată că prin adoptarea Protocolului de modificare asupra prescripţiei extinctive în materie de vânzare internaţională de mărfuri, se asigura armonizarea necesară a reglementărilor privind prescripţia cu cele ale Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri adoptată în 1980.

Convenţia determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale sau referitoare la o contravenţie la acest contract, rezilierea ori nulitatea sa- nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp ( art. 1 alin. 1 din Convenţia de la New York din 14 iunie 1974). Convenţia desemnează acest intervale de timp prin expresia „ termen de prescripţie” şi nu expresia „termen de prescripţie extinctivă”.

În legislaţia noastră, prin „termen de prescripţie” se înţelege intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căreia terbuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii posibilităţii de a obţine condamnarea pârâtului la executarea obligaţiei ce-i revine.

Termenul de prescripţie nu se confundă şi nu afectează un termen în cursul căruia o parte trebuie să adreseze o notificare altei părţi sau să îndeplinească orice act, altul decât deschiderea unei proceduri, sub sancţiunea pentreu partea respectivă de a nu-şi putea exercita dreptul său (art. 1 alin. 2 din Convenţia de la New York).