Psihologia mărturiei de rea credință

Capitolul I

Aspecte introductive

În viaţǎ se poate întîmpla sǎ asistǎm, cu sau fǎrǎ voia noastrǎ, la diferite evenimente sau întîmplǎri, care prin consecinţele lor, sǎ necesite o dispoziţie din partea noastra, cu alte cuvinte, i se poate intampla oricui sǎ fie martor şi sǎ fie ascultat de organele judiciare în calitate de martor pentru aflarea adevarului despre situaţia sau intamplarea traita.

Dacǎ martorul este animat de cele mai bune intentii, neîncercand sǎ omită sau sǎ falsifice în mod voit situaţia sau intamplarea la care a fost martor, el este un martor de bună credinţǎ. Dacǎ, din contra, caută sǎ mistifice, sǎ ascundă sau sǎ falsifice în mod voit atunci este un martor de rea credinţǎ.

Declaraţiile martorilor constituie mijlocul de probǎ cel mai frecvent folosit în procesul penal. Prin declaraţiile martorilor se înteleg relatarile facute în fata organelor judiciare de catre persoanele care cunosc date de natura sǎ serveasca la aflarea adevarului într-un proces penal.

“ Peste tot unde intervine factorul uman si acest domeniu nu e deloc restrans – are si psihologia un cuvant de spus” afirma la un moment dat Alexandru Rosca. Si procesul juridic este un asemenea domeniu in care sunt implicati oameni ale caror interese sunt divergente, existand totusi o axa de convergenta care intruneste personajele din scena judiciara: aflarea adevarului. Aflarea adevarului este conditionata, printre altele si de cunoasterea structurii psihice a acestor personaje: infractor, victima, martor, anchetator, avocat si judecator.

In cele mai multe cazuri infractorul nu-si recunoaste fapta, facand tot ce-i sta in putinta spre a o nega si spre a face sa dispara urmele ei.

Ca si persoane fizice, martorii pot fi impartiti in doua categorii: martori de buna credinta si martori de rea credinta. Cei de rea credinta sunt aceia care sunt hotarati sa depuna marturii false, fie din interese materiale – fiind mituiti de infractor, fie din interese spirituale – fiind prieteni cu infractorul sau dusmani ai victimei.

De-a lungul timpului s-au elaborat diverse metode şi tactici pentru a afla dacă cel chemat să depună mărturie în faţa instanţei minte sau nu. Orice martor trebuie să fie neutru deoarece el nu-şi oferă depoziţia pentru apărarea unui interes propriu. Reaua-credintă a unui martor deşi poate fi dezvăluită prin probe, va reuşi să treacă neobservată uneori şi să conducă la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti eronate. În aceste condiţii obiectul cercetării penale îl constituie mărturia mincinoasă.

Motivaţiile care determină o persoană să afirme neadevăruri în instanţă pot fi multiple. În general trăsăturile negative de caracter ca egoismul, necinstea nu sunt de natură să contribuie la credibilitatea martorului, la configurarea unui profil moral pozitiv. Obligaţia organului judiciar este de a culege cât mai multe informaţii despre personalitatea martorul, ce urmează a fi audiat.

Martorul este obligat să relateze în ce raporturi se află cu inculpatul sau învinuitul, raporturi care pot proveni din rudenie, colegialitate, subordonare, dintr-un sentiment de ură, invidie, dispreţ. Aceste sentimente se pot repercuta asupra declaraţiei martorului negativ; este posibil ca astfel de sentimente precum cele de simpatie sau de antipatie să apară spontan. Influenţele pot apărea ca urmare a unor presiuni din partea unor factori externi, sau martorul din interes, din teamă va accepta să depună o mărturie mincinoasă sau să treacă sub tăcere anumite împrejurări.

Martorii pot face declaraţii false, ori să nege că ar cunoaşte anumite împrejurări legate de obiectul cauzei, pentru a nu fi tras la răspundere penală în situaţii compromiţătoare, sau din dorinţa de a evita pur şi simplu chemările repetate la instanţă.

Sesizarea aspectelor care oferă indicii în spijinul unor suspiciuni de rea-credinţă depinde de existenţa unor solide cunoştinţe de psihologie judiciară, de o experienţă suficientă în activitatea de magistrat şi de un grad de perspicacitate ridicat. Importantă în acest sens poate fi şi observarea continuă a modului în care martorul se exteriorizează, deoarece martorul care minte în mod conştient are o anumită emoţie, stare de stres pe care va încerca să o ascundă, oferind în acest fel o posibilă dovadă că depoziţia acestuia este nesinceră.

Organul judiciar va conduce depoziţia în aşa fel încât să fie în măsură să-l surprindă pe martorul suspect cu întrebări cheie, să obţină cât mai multe amănunte de detaliu, astfel încât să crească şansele apariţiei unor contraziceri, fie între elemente din propria declaraţie, fie cu declaraţiile altor persoane.

Ascultările repetate ale acestor martori sunt indicate precum şi supunerea la confruntare cu alţi martori. În această situaţie este posibil ca martorul să repete declaraţia anterioară numai din dorinţa de a nu fi considerat de rea-credinţă.

Caracteristica martorilor de rea-credinţă rezultă din faptul că declaraţiile lor sunt aproape identice, deoarece orice neconcordanţă le poate trăda atitudinea. Atunci când declaraţiile a două sau mai multe persoane seamănă până aproape de identitate, suspiciunea magistratului este justificată. Aceasta poate indica o înţelegere anterioară între martori cu privire la ceea ce vor declara în instanţă.

Sarcina magistratului este de a insista asupra detaliilor, chiar şi asupra celor nesemnificative, deoarece dacă există o înţelegere anterioară între martori aceasta va privi aspectele principale ale cauzei penale şi mai puţin cele incidentale.

Constatarea unor contradicţii clare asupra împrejurărilor incidentale poate conduce la concluzia relei-credinţe a celor audiaţi.

Organul judiciar va apela la metodele tactice care îi stau la dispoziţie pentru a afla lucrurile într-un mod cât mai amănunţit. Organul judiciar va căuta motivele care l-au determinat pe martor să declare fals, şi totodată martorul va fi tras la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Verificarea şi aprecierea de către autoritatea judiciară a acestor depoziţii se vor face după principiul liberei aprecieri a probelor.