Structura bancară românească

Scurt istoric al strcturii bancare în România

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de placi de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi contin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

In epoca modernă, primele încercări de creare a unei banci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea.

Incă din 1861, a fost ridicată problema creării unei bănci nationale de I.C. Bratianu (discursul sau rostit in Camera in ziua de 10 ianuarie , a afirmat ca : " atat timp cat nu vom avea o banca nationala nu vor dispare crizele financiare din tara " ).

Acest lucru nu a rămas fără ecou. In februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de finanţe, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie subscris de stat, iar restul de 9 milioane de către particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

In 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie, a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

In perioada urmatoare, au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie.

Creditul Funciar şi celelalte instituţii financiare, create prin forţe proprii, care prosperau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune.

Infiinţarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor politice din anii 1876-1877.

La 27 februarie 1880, Guvernul I.C. Bratianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie.

La 17 aprilie 1880, proiectul depus de ministrul de finanţe I.C. Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880. (Acest moment important a fost caracterizat de Stefan Zeletin ca " cel mai de seama eveniment in dezvoltarea burgheziei romane moderne , metropola capitalismului nostru bancar ")

In concluzie, bazele structurii bancare româneşsti au fost puse odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880). Apoi au apărut bănci mari si mijlocii având capitaluri importante şi posibilităţile de obţinere a creditelor, atât de la B.N.R, cât şi de la mari bănci din străinătate.

In perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a pătrunderii capitalului străin. Au apărut astfel Banca Italo - Română , Anglo – Română, Franco – Romană , etc.

După al doilea război mondial au apărut bănci cu capital de stat care mobilizau mijloacele băneşti disponibile din economia naţională şi le dirijau sub formă de credite in sectoarele economiei la care erau arondate.

Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală si de Est, totuşi in anumite privinţe era mai rigidă şi a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Naţională a României, care juca rolul atât de Bancă Centrală cât şi comercială şi din Băncile specializate pentru investiţii , comerţ exterior, agricultură şi economii.

După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic şocurile induse în economie. Sistemul bancar românesc, deşi afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună evoluţie, prestaţia Băncii Naţionale influenţând hotărâtor atât băncile comerciale cât şi evoluţia economiei în ansamblu.

Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Naţională îşi pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) si, domeniul se deschide noilor operatori bancari.

In perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populaţie, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil şi mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin : prezenţa unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin, cerinţe de capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudenţiale cum ar fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societăţii nebancare, cumpărarea pachetelor de acţiuni ce depăşesc 5 % din capital; asigurarea depozitelor populaţiei la bănci, cerinţe de rezerve minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă şi a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înfiinţarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de Compensaţie, reglementări în domeniul valutar.