Abuzul și Neglijarea Copilului în Familie

Abuzul reprezintă o problema sociala ce trebuie definită adecvat, care necesita intervenţie socială şi instituţii de asistenta socială şi de sănătate specializate, cadru juridic corespunzător pentru protecţie.

Încă din 1960, când a fost pentru prima oara identificat ca o problemă socială "moderna", s-a scris foarte mult despre abuzul asupra copiilor. În Anglia, Societatea Naţională pentru Prevenirea Cruzimilor asupra copiilor a produs încă de la sfârşitul anilor 60 multa literatura pe baza statisticilor de incidenta din registrele cazurilor de risc şi metode de lucru cu familiile care au săvârşit abuzuri asupra copiilor.

Termenul de "abuz asupra copilului" a fost folosit pentru prima oara de Kempe, în 1962, pentru a descrie "copilul bătut".

Conceptul a fost extins în mod constant. În anii care au urmat, a ajuns sa fie folosit pentru toate formele de rele tratamente, nu doar pentru abuzul fizic, dar si pentru formele de neglijare si abuz emoţional şi sexual.

Între anii 1965 şi 1985, literatura care analiza abuzurile asupra copilului s-a dezvoltat enorm, mai întâi în America şi apoi în Anglia. Schimbarea denumirilor de la copilul bătut la răniri neaccidentale, până la abuzurile actuale asupra copiilor, sugerează ca descoperirile de mâine vor face ca definiţiile de astăzi să fie necorespunzătoare. De exemplu, conceptul de abuz sexual a fost puţin menţionat până târziu, în anii 70, dar acum constituie o preocupare majora.

Problema abuzului asupra copilului este acum de interes internaţional. În 1976, s-a fondat Societatea Internaţională pentru Prevenirea Abuzurilor asupra Copiilor si a Neglijării acestora, urmata in 1978 de Asociatia Britanica pentru Studiul si Prevenirea Neglijării si Abuzului asupra Copiilor. Conferinţele internaţionale atrag acum sute de auditori si aproape tot atâtea studii si documente legate de acest fenomen.

Ca prim motiv a identificat dificultatea definirii abuzului asupra copiilor, atrăgând atenţia că este foarte greu să se facă deosebirea între comportamentul intenţionat sau neintenţionat al părinţilor. În ce1e mai multe cazuri, părinţii sunt cei care depun mărturie, copilul nefiind întrebat. Mentalitatea tradiţionala în ceea ce priveşte drepturile părinţilor asupra copiilor a constituit un al doilea motiv al întârzierii preocupării pentru abuzul asupra copilului. Bătaia este unul din aceste drepturi. Cultura tradiţională aproba pedeapsa corporala si apăra dreptul părinţilor de a-si creste copiii aşa cum cred ei de cuviinţa. Aceasta concepţie a început să se schimbe puţin câte puţin o data cu intrarea în vigoare a drepturilor copiilor promovate de Societatea pentru prevenirea Cruzimilor asupra Copiilor.

În România postdecembrista paşii care s-au făcut în aceasta direcţie au fost generaţi mai mult de organismele internaţionale, decât din proprie iniţiativa, şi de asemenea, mai mult pe plan teoretic, legislativ decât practic. Se păstrează la noi, în special la nivelul mentalităţilor oamenilor, ideea unei neintervenţii a organismelor statale in problemele familiale şi concepţia de sorginte comunista, cum ca o familie îşi poate rezolva singura problemele.

Pentru România, problema abuzului asupra copilului este noua ca preocupare globală. Principalele trăsături specifice ale contextului în care se produce abuzul şi neglijarea copilului în România sunt:

Mentalitatea educativă punitiva, lipsita de empatie pentru copil, pentru nevoile şi aspiraţiile lui: "trebuie sa fii sever cu copilul"; "copilul trebuie obişnuit cu greutăţile vieţii"; "trebuie pedepsit orice interes al copilului pentru lucruri interzise"; "bătaia este rupta din rai"; "copilul trebuie să asculte" etc. în acest context, putem avansa ideea ca abuzul si neglijarea copilu1ui au ,o oarecare tradiţie în România.

Consecinţele politicii demografice represive a regimului Ceauşescu, ce a generat un număr mare de copii nedoriţi, un număr mare de părinţi incapabili să facă faţă responsabilităţilor parentale si a consolidat fenomenul de instituţionalizare a copilului, ca patern predilect de răspuns la situaţii de criza în aceasta privinţă.

Costurile sociale ale tranziţiei care se traduc prin dificultăţi economice pentru familii - sărăcie, şomaj, criza de locuinţe, inf1atie, scăderea consumului. Aceste fenomene sunt resimţite, îndeosebi, de familiile cu mai mult de doi copii, ceea ce determina ca principalul grup de risc în ceea ce priveşte nivelul de trai să fie, în România de azi, copiii.