Accepțiunile noțiunii de drept

Acceptiunile notiunii de “drept”

Ce este dreptul ? Care sunt acceptiunile notiunii de drept ? Dreptul este stiinta, este tehnica indispensabila de convietuire sau este, in egala masura, parte importanta a filosifiei? Iata cateva intrebari carora voi incerca sa le gasesc raspunsul in acest referat.

Cuvantul romanesc “drept” vine de la latinescul “directum”, care inseamna “conform cu regula”. Aceasta expresie metaforica o gasim in toate limbile moderne: “droit” in franceza, “dritto” in italiana, “derecho” in spaniola, “recht” in germana, “right” in engleza. Deci dreptul, in sensul sau etimologic, este ceea ce trebuie sa fie , ceea ce este conform cu regula, care se impune oamenilor. Aceasta expresie nu o gasim insa la romani, care numeau dreptul “ius”. De unde vine cuvantul “ius”? Dupa unii ar veni de la ‘‘jubere’’, a porunci.

Ce este dreptul?

La prima vedere s-ar parea ca aceasta intrebare este inutila, oricine, profan sau specialist, stiind ce este dreptul. Si totusi lucru ciudat: cei mai multi dintre oameni nu stiu ce este dreptul. Profanii fac drept si se ciocnesc zilnic de multiplele-i manifestari, fara a-si da seama insa de acest lucru , iar oamenii de drept, cei mai multi absorbiti de practica profesiunii lor, au o vaga idee despre notiunea de drept. Tocmai de aceea este necesar a insista asupra definitiei dreptului, lucru care ar parea simplu, dar care este in realitate destul de complicat. Acesta este motivul pentru care mi-am ales aceasta tema.

Diversi teoreticieni si filosofi au incercat sa defineasca dreptul. De la bun inceput se mentioneaza ca nu se pune problema de a da o definitie general acceptata. Diferiti autori au definit dreptul in functie, mai ales, de pozitia si orientarea lor filosofica, de scoala sau curentul juridic caruia i-au apartinut. Astfel Ihering scrie ca dreptul este “totalitatea normelor prin care statul exercita constrangerea”, Geny vede in drept <<realizarea ideii de justitie>>, Bedant spune ca dreptul este “stiinta libertatii”, prof. Mircea Djuvara, mergand pe acelasi rationament al gandirii kantiene, spune ca “regula de drept, asadar, este norma neconditionata de conduit rationala referitoare la faptele externe ale persoanelor in contact cu alte persoane”. Nu departe de aceste formulari, Louis Josserand defineste dreptul ca fiind “constiinta si vointa colectiva care se substituie constiintelor si vointelor individuale pentru a determina prerogativele, drepturile subiective alea fiecaruia” .

Insa ceea ce de atrage atentia in aceste cazuri este greseala, in primul rand, precizeaza prof. Alexandru Vallimarescu, de a define dreptul in maniera subiectiva a celui care defineste iar, in al doilea rand, de a defini dreptul in functie de influenta anumitor factori istorico-culturali si nu in functie de forma sub care se prezinta fenomenul juridic in spiritual nostru. Definitia se face prin esenta lucrului, adica prin elementele permanente si nu accidental.

O definitie pe care o gasim la romani este aceea a lui Celsius: “Jus est ars boni et aequi”, asta insemnand ca dreptul este arta binelui si a echitatii, care in viziunea prof. Al. Vallimarescu are defectul de a trece peste limitele dreptului, caci considera dreptul ca o regula cuprinzand in ea virtutea onestitatii.

Dreptul, ca si intregul component juridic al vietii sociale, este un fenomen deosebit de complex a carui cunoastere presupune o cercetare aprofundata a tuturor componentelor ce se reunesc sub acest termen. Analiza faptelor si fenomenelor juridice implica stabilirea acceptiunilor, a sensurilor si a semnificatiilor termenilor utilizati iar intelegerea acestui fenomen reiese din cunoasterea lor.

Care sunt acceptiunile termenului de “drept”?

Cuvantul “drept” este susceptibil de mai multe intelesuri. Este o dovada cum , in interactiunea notiune-cuvant, unul si acelasi grup sonor poate desemna mai multe notiuni. Astfel, cuvantul “drept” are mai multe acceptiuni: 1. Drept obiectiv; 2. Drept subiectiv; 3. stiinta, domeniu de studiu; 4.just, echitabil.

DREPTUL OBIECTIV

Clarificarea dreptului in prima sa ipostaza de <<obiectiv>> nu vrea sa insemne ca aceastea, adica normele juridice cuprinse de pilda , in legi ar avea o existent independenta de vointa, interesul sau constiinta oamenilor, precum sunt legile sau fenomenele naturii ci dimpotriva aceasta exprima vointa si interesele societatii sau ale unor grupuri ori categorii sociale care sunt insa fixate sau obiectivate in normele juridice in forma legilor sau altor acte aparate de puterea publica.

Denumirea de <<obiectiv>> a fost adoptata in opozitie cu cea de <<subiectiv>>, adica prerogativa ce apartine individului, numita drept subiectiv pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru a sublinia caracterul general si obligatoriu al regulii de drept.