Accesul la libera circulație a persoanelor fizice în statele membre UE

Introducere

În 50 de ani, Europa s-a schimbat mult - la fel ca întreaga lume.

Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluție constantă, Europa trebuie să facă față unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității. Iată provocările secolului al XXI-lea.

Iar acestea nu țin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă față singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluții și a răspunde preocupărilor cetățenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente și coerente, adaptate nu numai la funcționarea unei Uniuni extinse de la 15 la 27 de state membre, ci și la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre țări trebuie revizuite.

Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ținând cont de schimbările politice, economice și sociale și dorind, în același timp, să răspundă aspirațiilor și speranțelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabilește care sunt competențele UE și mijloacele pe care aceasta le poate utiliza și modifică structura instituțiilor și modul de funcționare a acestora. În consecință, caracterul democratic și valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.

Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană și Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcție de constituția națională.

Piața unică este componenta esențială a integrarii economice internaționale și, totodată, mijlocul principal de realizare a scopurilor comune țărilor care o compun. Piața unică se concretizează în: lichidarea tarifelor vamale în interiorul comunitățiilor integrate, libera circulație a capitalurior și forței de muncă.

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a acestui concept larg de piață internă - ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.

Lucrarea de față își propune să analizeze evoluția Comunității Economice Europene de la originea sa până la forma actuală de organizare a Uniunii Europene, urmărind cu precădere una din cele mai importante libertăți fundamentale ale omului, și anume libera circulație a persoanelor, tratând din punct de vedere juridic implicațiile care le are aceasta și urmărind, în principal, efectele economice, sociale, politice și culturale care le emană la nivelul Uniunii Europene, ca întreg, și în secundar, implicațiile la nivelul României, ca stat membru.

Capitolul I - Uniunea Europeană și integrarea României - repere istorice

Uniunea Europeană - familia de țări europene democratice care s-au angajat să colaboreze pentru pace, stabilitate și prosperitate - s-a impus, în ultimii ani, ca o forța importantă în lume, iar activitățile sale influențează din ce în ce mai mult viața cetățenilor.

Statele member ale Uniunii Europene au pus bazele unor instituții comune cărora le-au delegat parțial autoritatea pentru ca hotărârile de interes comun să fie luate în mod democratic la nivel European.

1.1. Evoluția istorică a Uniunii Europene

Tentative de unificare a noțiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de alți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterana. Aceste Uniuni timpurii au fost create cu forța. Imperiul franc al lui Carol cel Mare și Sfântul Imperiu Roman au unit zone intinse sub o singură administrație pentru sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon și mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii `40 au avut doar o existență tranzitorie.

Inceputul celei mai importante construcții economice, sociale și juridice ale Europei și anume Uniunea Europeana, a constat în “Declarația din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman” , ministrul francez al afacerilor externe, care prezenta planul pe care îl elaborase în vederea unificării industriei europene a cărbunelui și oțelului. Era, cu adevarat, o inițiativă istorică în favoarea unei “Europe organizate și vii”, care este “indispensabilă civilizației” și fără de care “pacea în lume nu ar putea fi salvată”. Acest plan a devenit o realitate odată cu încheierea tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului (CEDO), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris.

Planul CEDO presupunea o autoritate tutelară, un organism supranațional care să dețină un oarecare control direct al industriilor cărbunelui, fierului și oțelului din statele membre.

Marea Britanie a fost invitată să adere la CEDO însă a refuzat. La mijlocul anilor ’50, aceasta era preocupată de administrarea și dezvoltarea Commonwealth-ului, comerțul britanic era orientat spre coloniile sale, iar guvernul punea accent pe relațiile cu Statele Unite.

Primele succese ale CEDO au determinat ministrii de externe ai celor șase țări fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de integrare în domeniul economic, unde pasiunile naționale erau mai puțin intense și șansele de găsire a unui teren de interese comune erau mai mari.

Reuniunea de la Messina din iunie 1955 a miniștrilor de externe ai “Celor șase” a avut ca scop proiectarea unei piețe comune deschise economiei și energiei nucleare. Raportul pe această temă, prezentat de ministrul Belgian de externe Paul Henry Spaak, în 1956, a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom) semnat în 1957. În același an, s-a semnat la Roma, Tratatul de Constituire a Comunității Economice Europene (CEE sau Piața Comună). Acestea au intrat în vigoarea la 1 ianuarie 1958.

Cele trei comunități: CEDO, Euratom si CEE au fuzionat la 1 iulie 1967 (dupa semnarea, în 1965 la Bruxelles, a Tratatului de uniune a executivelor acestora), fiind cunoscute sub denumirea de Comunitatea Europeană.

În primii ani după 1958, Comunitatea Europeană a cunoscut o evoluție impresionantă, pe fondul înțelegerii franco-vest-germane, al creșterii economice înregistrate de toate cele șase state membre și al incurajării din partea Statelor Unite ale Americii. Astfel comerțul comunitar a crescut anual, în primii zece ani cu 28% față de creșterea cu numai 10% în cazul altor țări.