Acțiunea directă în contencios administrativ - excepția de ilegalitate - studiu comparativ

1)Parte introductive

In mod traditional, in doctrina administrativa au fost identificate o serie de conditii ale actiunii directe la instanta de contencios administrativ calificate de unii autori, mai ales dupa modelul doctrinei franceze, drept conditii de admisibilitate ale actiunii in instanta.

Conditiile de admisibilitate sunt privite in doctrina ca reprezentand cerintele legale si de fapt ce trebuie indeplinite la momentul promovarii actiunii in justitie.

Studiul de fata abordeaza o institutie familiara teoreticienilor romani ai dreptului, doctrina noastra interbelica preluand-o din dreptul francez- exceptia de ilegalitate.

Delimitarea cadrului analizei are loc prin identficarea textelor normative care configureaza institutia juridica si prin enuntarea trasaturilor caracteristice ale acesteia.

Analiza propiu-zisa urmareste conditile de admisibilitate ale exceptiei , titularii dreptului procesual de a invoca exceptia , exigentele de forma si procedura si efectele juridice ale admiterii exceptiei.

2)Reglementare si sediul materiei

Actiunea directa in contencios administrativ este reglementata de Constitutie(art 52), Legea contenciosului administrative nr 554/2004 cu modificarile din Legea 262/2007 si prin O.U.G. NR 190/2005.

Exceptia de ilegalitate este reglementata in present de art. 241 din Tratatul instituind Comuniunea Europeana.Totodata, continutul sau este intregit prin referirea expresa la art. 230 din acelasi tratat, articolul care determina unul din domeniile jurisdictiei instantei comunitare.

Astfel, potrivit articolului 230 TCE, Curtea de Justitie controleaza legalitatea actelor adoptate impreuna cu Parlamentul European si Consilu, a actelor AConsiliului si ale Bancii Centrale Europene si a actelor Parlamentului European destinate sa produca efecte juridice fata de terti

3)Punctul de vedere al practicii judecatoresti

La data de 31 octombrie 2005, reclamanta T.E.L. a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti o acţiune în contencios administrativ, formulată în nume propriu şi ca mandatară pentru mătuşa sa A.L., în contradictoriu cu M.E.C. şi cu SC A SA (acesta din urmă fiind citat în cauză în calitate de pârât începând cu data de 14 decembrie 2005) solicitând anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 23 august 1993, respectiv pentru suprafaţa de 1490,77 m2, emis pentru societatea SC A SA.

Reclamanta a precizat că această suprafaţă de teren a fost nelegal atribuită SC A SA, întrucât a aparţinut bunicilor săi şi nu a intrat niciodată în patrimoniul statului, indicând totodată că la data de 16 noiembrie 2004 s-a adresat M.E.C. pentru anularea actului de proprietate, însă prin adresa din 26 noiembrie 2004 i s-a comunicat că autoritatea emitentă nu mai poate revoca certificatul emis intrat în circuitul civil, fiind necesară sesizarea Instanţei judecătoreşti.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 816 din 5 aprilie 2006, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei procedurii administrative prealabile în ceea ce priveşte acţiunea reclamantei invocată de pârâţi, dar a admis excepţia prescripţiei invocată de pârâta SC A SA şi drept urmare a constatat prescrisă acţiunea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel Instanţa de Fond a reţinut că reclamanta a introdus acţiunea de faţă cu depăşirea termenului legal de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care după ce a primit răspuns la plângerea sa prealabilă, la data de 26 noiembrie 2004, s-a adresat Instanţei de judecată la data de 31 octombrie 2005, termenul de 6 luni, calificat de lege ca fiind un termen de prescripţie împlinindu-se la data de 26 iunie 2005.

În fine, Instanţa de Fond a mai reţinut şi împrejurarea că reclamantei nu îi este aplicabilă nici ipoteza prevăzută de art. 11 alin. (2) teza ultimă, respectiv introducerea acţiunii nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actului, chiar luând în considerare data la care a luat aceasta cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtului SC A SA, în anul 1993.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamanta T.E.L. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, prin motivele dezvoltate, recurenta - reclamantă a arătat că în mod greşit Instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fără a analiza susţinerile sale şi ignorând împrejurarea că a cunoscut abia la data de 8 noiembrie 2004 despre existenţa actului contestat, încadrându-se astfel în termenul de 1 an calculat de la această dată, în ceea ce priveşte formularea acţiunii în contencios administrativ la data de 31 octombrie 2005.

Reclamanta - recurentă a mai susţinut că întrucât a efectuat procedura prealabilă în raport de prevederile Legii nr. 29/1990, anterior intrării în vigoare a noii legi nr. 554/2004, nu sunt în cauză aplicabile termenele şi condiţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 la care Instanţa de Fond a făcut referire, ceea ce implicit înseamnă că în nici un caz acţiunea sa nu poate fi considerată prescrisă.

Totodată, recurenta a apreciat ca fiind inadmisibilă invocarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de o entitate care nu este titularul dreptului, arătând că SC A SA este doar un beneficiar, dreptul de a ridica excepţia amintită revenindu-i numai M.E.C., ca entitate ce a emis actul a cărui anulare se solicită.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte examinând cauza de faţă în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi prin prisma criticilor recurentei, reţine că acestea nu sunt întemeiate şi că hotărârea pronunţată de Instanţa de Fond este corectă, astfel că urmează a fi menţinută, în sensul şi pentru consideraţiunile prezentate în cele ce urmează.

Legea nr. 554/2004, ca şi actul normativ anterior, respectiv Legea nr. 29/1990, reglementează, în tradiţia legislaţiei româneşti, recursul administrativ prealabil obligatoriu, în cazul acţiunilor în anularea unui act administrativ, cum este acţiunea de faţă.