Actiunea Penală

Noţiunea de acţiune în justiţie

Încălcarea oricărei dispoziţii a legii penale face să se nască un raport juridic de drept penal, caz în care organele competente să intervină sunt numai organele judiciare ale statului, rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut exclusiv al justiţiei.

Pentru aducerea cauzei în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal ce poate fi exercitat în conformitate cu prevederile legii, pentru a fi constatată şi a se restabili ordinea de drept încălcată. Un asemenea mijloc (instrument) este acţiunea în justiţie (acţiunea judiciară).

Se numeşte acţiune în justiţie, mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.

În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniul dreptului civil, penal, administrativ etc.; în consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea, după caz, o acţiune civilă, penală sau contravenţională.

ACŢIUNEA PENALĂ - Noţiunea de acţiune penală

Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept substanţial între stat şi infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin încălcarea acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.

În literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este discutată sub două aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).

Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din încălcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii raportului juridic (subiectul pasiv al infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficienţă reală.

Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său.

Acţiunea penală este deci mijlocul juridic prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a persoanei juridice.

Prin folosirea in rem a acţiunii penale se declanşează activitatea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam şi la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul.

Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul în virtutea căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părţi.

Temeiul acţiunii penale. Sub aspect procesual temeiul legal al acţiunii penale îl constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în folosirea efectivă a acţiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Obiectul acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor) care au săvârşit infracţiunea (art. 9 alin. 1 Cod procedură penală). El se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau disciplinară).

Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni.

Potrivit reglementărilor din codul penal, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate atrage nu numai aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse), ci şi luarea unor măsuri cu caracter educativ sau de siguranţă.

Subiecţii acţiunii penale

Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acţiunii penale, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce implică intervenţia anumitor organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine determinate.

Acţiunea penală, ca orice altă acţiune în justiţie, are mai mulţi termeni (factori), fără de care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancţiunilor de drept penal.

Între aceşti factori sunt şi subiecţii acţiunii penale: titularul interesului ocrotit de norma de incriminare şi destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict (deci un raport de drept penal), ca urmare a săvârşirii infracţiunii, primul, având dreptul de a folosi acţiunea penală pentru rezolvarea lui. Ca atare, acţiunea penală priveşte anumite persoane şi nu se referă la un conflict impersonal, întrucât nici conflictul de drept penal nu este impersonal.

Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal, al cărui cadru este mai cuprinzător.

Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic îl reprezintă comunitatea, respectiv statul cu dreptul său de a trage la răspundere penală. În mod corespunzător, nici acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decât statul şi inculpatul, primul având calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv.

Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate pe care o are exclusiv statul.

Infracţiunile au şi un subiect pasiv, prin aceasta înţelegându-se victima infracţiunii. Persoana vătămată nu este niciodată titular al acţiunii penale, întrucât dreptul de a trage la răspundere penală aparţine numai statului.

În cauzele privind infracţiunile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, un drept de dispoziţie referitor la exercitarea acţiunii penale poate avea şi partea vătămată. Partea vătămată poate determina, în asemenea cauze, prin voinţa şi punerea în mişcare sau stingerea acţiunii introducând plângerea prealabilă ori retrăgând-o sau împăcându-se cu inculpatul. În aceste cazuri, partea vătămată, deşi manifestă drepturi legate de exerciţiul acţiunii penale, nu are calitatea de subiect activ al acţiunii.