Administrația Publică în Franta și Germania

1 FRANTA

Franţa se caracterizează printr-un înalt grad de centralizare administrativă, cu vechi rădăcini în istoria ţării, păstrat şi accentuat de-a lungul domniei lui Napoleon şi continuat, practic, de toate regimurile ulterioare.

Pe de altă parte, acest sistem a fost determinat şi de structura unitară a statului, iar, apoi de regimul semiprezidenţial care a accentuat concentrarea puterii executive în mâinile şefului statului.

Regimul juridic instituit de Constituţia celei de-a V-a Republici a perpetuat această stare, dar politica de integrare europeană a determinat ca, după anul 1970, să înceapă o orientare necentralizatoare spre deconcentrarea administrativă în urma transferului puterii de decizie de la departamentele centrale către cele subordonate din teritoriu, inclusiv asupra autorităţilor locale, însoţită şi de o descentralizare prin cedarea puterii de decizie în probleme de interes local de către stat pe seama autorităţilor administraţiei publice locale autonome.

Legislaţia anilor 1972,1982/83 a realizat reforme regionale şi municipale, în acest sens, dar esenţa exerciţiului unitar al puterii centrale nu a fost afectată în modul de conducere unitară şi directă a Franţei şi nici controlul central.

Administraţia publică centrală are o structură ierarhică şi o alcătuire bicefală sau un executiv dualist.

Într-adevăr preşedintele republicii este cel care îl numeşte pe primul ministru, iar la propunerea acestuia din urmă numeşte şi revoca pe ceilalţi membrii ai guvernului în funcţiile lor executive.

Şeful statului prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri, semnează ordonanţele şi decretele adoptate în urma dezbaterilor în guvern, de regulă contrasemnate de premier şi, eventual de miniştri de resort, numeşte în funcţii civile şi militare de stat.

Guvernul stabileşte şi conduce politica naţională, dispunând de administraţie şi de forţa armată şi răspunzând în faţa parlamentului.

Miniştrii nu pot cumula funcţia de parlamentar şi conduc instituţiile executive de resort dintre care cele mai multe au şi structuri în teritoriu.

Primul ministru conduce activitatea guvernului şi răspunde pentru activitatea acestuia în faţa Adunării Naţionale, putând delega unele atribuţii ale sale miniştrilor din subordine, iar, uneori, în mod excepţional poate prezida şedinţele guvernului, iar actele sale sunt contrasemnate de miniştri însărcinaţi cu aplicarea lor.

Guvernul are o competenţă de reglementare (acte cu .., reglementar) deosebit de largă în condiţiile în care, prin Constituţie, Parlamentul are atribuţii legislative strict delimitate (art.34), ceea ce înseamnă că poate interveni în orice domeniu care nu intră în sfera de atribuţii rezervate puterii legiuitoare, emiţând decrete.

Pe de altă parte, el poate interveni în situaţii excepţionale precum stare de asediu decretată în şedinţa executivului sau cea de urgenţă.

în sfârşit, există şi sistemul legislaţiei delegate care permite guvernului să ceară, în îndeplinirea programului său, autorizarea parlamentului pentru adoptarea unor ordonanţe în domenii care revin în mod normal legii.

Parlamentul abilitează prin lege domeniul şi termenul până la care astfel de acte guvernamentale pot fi emise, după care vor trebui supuse în parlament spre ratificare.

Ordonanţele trebuie avizate de Consiliul de Stat şi intră în vigoare imediat după publicare, dar devin caduce dacă proiectul legii de ratificare a acestora nu este depus în legislativ înaintea datei fixate de legea de abilitare.

După expirarea acestui termen ordonanţele nu mai pot fi modificate decât prin legi în domeniile care sunt de competenţa legislativului.

Consiliul Constituţional controlează legea de abilitare sub aspectul concordanţei sale cu legea fundamentală.

Administraţia publică în teritoriu este formată din administraţia publică locală şi din structurile teritoriale ale administraţiei publice centrale.

Administraţia publică locală este compusă din regiuni (21), departamente (96) şi comune (3621) iar cea centrală îşi exercită puterea indirect prin intermediul serviciilor publice deconcentrate aparţinând ministerelor şi altor autorităţi naţionale de resort.

Unităţile administrativ-teritoriale reprezintă colectivităţi locale, de nivel diferit, cu statut propriu ce exercită multiple atribuţii expresie a autonomiei locale şi a descentralizării având o natură administrativă, stabilite conform legii, şi garantată constituţional (art. 72/1,2).

Statul, deţinătorul suveranităţii naţionale, deşi degrevat de multiple sarcini locale, îşi exercită supremaţia puterii publice prin emiterea reglementărilor legislative şi executive de nivel central, concomitent cu exercitarea controlului juridic (administrativ şi judiciar, în special) în mod curent, constant, din oficiu sau la sesizare, ori de câte ori acesta se dovedeşte a fi necesar, util şi eficient pentru remedierea încălcărilor de lege.

Exercitarea atribuţiilor organelor reprezentative ale comunităţilor locale are şa bază unele principii :

- administrarea liberă, prin consilii alese, în condiţiile prevăzute de lege;

- interdicţia exercitării tutelei unei colectivităţi locale asupra alteia;

- transferul de competenţă normativă de la nivel central spre nivel local pentru exercitarea sferei de atribuţii transferate în acest mod;

- transferarea de bunuri, persoane şi servicii în competenţa locală însoţită de compensarea financiară pe baza cheltuielilor suportate de stat la data transmiterii acestora.

Caracteristicile structurilor administrative ale comunităţilor locale constau în:

a) existenţa consiliilor ca organe de conducere locală, cu caracter eligibil, colegial, deliberativ, reprezentativ şi de conducere, alăturat cărora există un preşedinte executiv, respectiv primar pentru localităţi, persoane alese de către şi din rândul membrilor organului colegial;

b) între autorităţile locale nu operează principiul subordonării, dar nici între acestea pe de o parte, şi reprezentantul statului în teritoriu, pe de altă parte (tutela administrativă), ci numai principiul subsidiarităţii;