Adopția

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADOPŢIA

SECŢIUNEA I – DEFINIŢIA ŞI REGLEMENTAREA ADOPŢIEI

Potrivit actualei reglementări, art. 1 din Legea nr. 273/2004, adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legatura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie intre adoptat şi rudele adoptatorului.

Tema adopţiei este de mare importanţă dar şi de o strictă actualitate ea se înscrie în contextul mai larg al problematicii drepurilor copilului, aşa cum apar reglementate în legislaţia actuală de dreptul familiei.

Este un adevăr incontestabil că protecţia copilului în general , s-a aflat de câţiva ani şi se află în atenţia legiuitorului dar şi a doctrinarilor şi a practicienilor din sfera vieţii juridice .

SECŢIUNEA A II-A – ISTORIC LEGISLATIV

Reglementarea legislativă a instituţiei adopţiei s-a făcut în general în Codul civil , prin art. 304/324. Aceastea, noţiunea de adopţie şi cereau pentru încheierea ei încuviinţarea instanţelor judecătoreşti.

Odată cu autonomizarea dreptului familiei prin desprinderea sa, ca ramură, din dreptul civil, reglementarea adopţiei a fost preluată de Codul familiei, în capitolul III al Titlului II, denumit înfierea.

Prin această reglementare, termenul de adopţie era înlocuit cu acela de înfiere, iar încuviinţarea încheierii ei revenea autorităţii tutelare care emitea în acest sens o decizie administrativă.

Includerea adopţiei în Codul familiei era justificată, în afara apartenenţei ei la dreptul familiei, şi de necesitatea existenţei unei corelări între normele privitoare la adopţie şi cele care reglementează alte instituţii din acestă ramură, anume: filiaţia, obligaţia de întreţinere, care sunt cuprinse în acelaşi cod.

Ulterior, atât datorită evoluţiei legislative, cât şi nevoii practice de a proteja în mod deosebit copilul care urmează a fi adoptat, acestei instituţii i-au fost consacrate acte normative speciale.

Mai intâi, Legea nr. 11/1990 a fost modificată succesiv, prin Legea nr. 48/1991, care a înlocuit termenul de infiere din Codul familiei şi din alte acte normative, cu cel de adopţie, precum şi prin Legea nr. 65/1995.

Ulterior, adopţia a fost reglementată prin O.U.G. nr. 25/1997, care a abrogat Legea nr. 11/1990 cu modificările ulterioare, dispoziţiile Codului familiei din Capitolul III al Titlului II “Adopţia”, precum şi orice dispoziţie contrară.

Cele mai importante elemente de noutate cuprinse în această ordonanţa sunt: înlăturarea distincţiei dintre adopţia cu efecte depline şi adopţia cu efecte restrânse, respective consacrarea unui singur tip de adopţie, lărgirea atribuţiilor Comisiei pentru protecţia copilului şi ale Comitetului Roman pentru Adopţii în domeniul supravegherii şi al avizării adopţiilor interne şi internaţionale, introducerea unor cerinţe suplimentare pentru adopţiile internaţionale şi crearea unor sisteme intermediare temporare – încredinţarea copilului în vederea adopţiei.

Acest act normativ a încercat alinierea legislaţiei interne la legislaţiile internaţionale în materie, însă, în practică s-a dovedit că nu cuprindea garanţii suficiente ca adopţia, în special cea internaţională, să se facă avându-se în vederea interesului superior al copilului, astfel încât s-a impus modificarea de substanţă a acestei reglementări.

In prezent, adopţia este reglementată prin Legea nr. 273/2004.

SECTIUNEA A III-A – PRINCIPIILE ADOPTIEI

A. Principiul interesului superior al copilului

Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al copilului, dar, din intreaga reglementare cuprinsă în Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004, rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare fizică şi morală normală , similare celei asigurate în familia firească.

Tot pentru respectarea interesului superior al minorului, în cadrul procedurii adopţiei se iau măsurile necesare pentru ca fraţii să fie încredinţaţi împreuna. Incredinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia acestora de către persoane sau familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

B. Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial

Întrucât, de-a lungul timpului, s-a constatat că instituţionalizarea copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească sau a căror situaţie de familie este periclitată prin comportamentul părinţilor, respectiv internarea lor în centre cu un număr crescut de copii aflaţi în ocrotire este o solutie greşită şi care nu a condus la bune rezulatate, tendinţa actuală este aceea de a asigura ocrotire în centre mici, de tip familial. In acest scop, se urmăreşte cresşterea numărului de asistenţi maternali şi, în timp, înlăturarea totală a centrelor cu număr mare de copii ocrotiţi.

C. Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică

Acest principiu trebuie avut în vedere la încuvinţarea adopţiei interne şi a constituit motivul pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în România este permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.

D. Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia, în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate

Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile nr. 272 si 273/2004 au prevăzut obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în protecţia specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice măsura ce urmează a se dispune cu privire la persoana sa , precum şi obligaţia instanţelor de a asculta copilulul mai mare de 10 ani, de fiecare dată când urmează a se lua o măsura în privinţa acestuia. Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de 10 ani, atunci când instanţa consideră necesar.