Adopția Națională și Internațională

ARGUMENT

Prin lucrarea de faţă, am încercat cu destulă modestie să aduc în actualitate unele aspecte privind subiectul adopţiei care reprezintă unul dintre cele mai actuale şi mai controversate fenomene ale dreptului contemporan. Adopţia poate fi un mijloc pentru soluţionarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de probleme familiale, dacă drepturile celor implicaţi în adopţie şi mai ales, drepturile fundamentale şi interesul copilului nu sunt respectate. Adopţia a cucerit lumea în sensul că a devenit un fenomen internaţional care a captat nu numai atenţia parlamentelor naţionale dar şi pe cea a organismelor internaţionale. Consider că scopul adopţiei internaţionale este din nefericire, adeseori asociat cu interese meschine, astfel că terminologia juridică a adopţiei este deseori dublată de o terminologie cu, conotaţii negative precum: vânzare de copii, cerere şi ofertă, ţări exportatoare, ţări importatoare, intermediari care facilitează adopţia internaţională a copilului. Afirmaţia potrivit căreia ,, adopţia internaţională este un mijloc de protecţie a copilului lipsit de mediul familial în ţara sa de origine ” riscă să se traducă prin ideea că adopţia internaţională este un mijloc pentru familiile din ţările dezvoltate de a adopta copii din ţările cu dificultăţi economice.

În ciuda faptului că adopţia internaţională şi in special adopţia copiilor din România, poate fi o temă de discuţie cu accente pro sau contra. Consider că o analiză obiectivă a reglementărilor interne şi internaţionale precum şi a modului în care acestea sunt aplicate, poate reprezenta mai multă utilitate decât speculaţiile care se fac în jurul unor fenomene negative care se manifestă la periferia acestei instituţii.

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE ADOPŢIE

Adopţia poate fi definită ca operaţiunea juridică prin care se crează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Nucleul acestor legături de rudenie este dat de legăturile de filiaţie care se nasc, prin adopţie, între copilul adoptat şi adoptator sau, după caz soţii adoptatori. În virtutea acestor raporturi de filiaţie, drepturile şi îndatoririle părinteşti revin părinţilor adoptatori.

Prin operaţiunea juridică a adopţiei, legătura de filiaţie, nu se întemeiază pe faptul biologic al naşterii şi al concepţiunii copilului de către mamă şi, respectiv, tatăl său, ci işi are fundamentul în voinţa celor, care potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiaţie civilă. Legislaţiile naţionale reflectă atitudini diferite faţă de adopţie, în raport cu tradiţiile familiale, concepţiile religioase, moravurile şi chiar istoria satelor. Astfel se pot remarca două tipuri de sisteme de drept, şi anume legislaţii care ignoră sau chiar interzic adopţia şi legislaţii care reglementează şi încurajează această instituţie. În prima categorie se înscriu legislaţiile din Vietnam şi unele ţări din America de Sud, care nu reglementează adopţia, precum şi dreptul din ţările musulmane care, prin Coran, interzice adopţia, cu exceptia Tunisiei. Legea tunisiană din 1958 a fost adoptată în urma unor evenimente tragice petrecute în aceasta ţară în iarna anilor 1955-1956, când numeroşi copii abandonaţi se aflau în situaţia de a muri de foame pe străzi, fără a li se putea găsi adăpost. Sub influenţa organizaţiei caritabile ,, Terre des Hommes ” prin Legea din 4 martie 1958 s-a reglementat adopţia ca o măsură de protecţie a copiilor. În dreptul musulman există unele instituţii care se apropie de adopţie, precum ,, kafalah ”, prin care un barbat poate lua în îngrijire un copil şi ,, tranzil ”, prin care copilul este ,, adoptat ” pentru a veni la moştenire în calitate de descendent, fără a se crea legături de rudenie, ceea ce apropie această instituţie mai mult de cea a legatului, decât adopţia propriu-zisă. În prezent majoritatea sistemelor de drept reglementează adopţia ca instituţie care permite stabilirea legăturilor de rudenie între adoptat şi adoptator şi consacră principiul potrivit căruia adopţia se realizează în interesul superior al copilului, ca masură de protecţie a copilului.

În cadrul sistemelor de drept care reglementează adopţia se pot identifica trei tipuri de soluţii legislative, în ceea ce priveşte felurile adopţiei, în raport cu efectele pe care le produce, de exemplu:

• există legislaţii care reglementează numai o adopţie cu efecte restrânse, ceea ce înseamnă că, alături de legăturile de rudenie create prin adopţie, se menţin şi legăturile de rudenie cu mama firească (biologică). Prin adopţie se stabilesc legături de rudenie numai intre adoptat şi adoptator sau soţii adoptatori.

• există legislaţii care reglementează numai o adopţie cu efecte depline, ceea ce înseamnă că, prin crearea legăturilor de rudenie civile, înceteaza raporturile de rudenie ale copilului cu familia firească. Prin adopţie se crează legături de rudenie între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia pe de altă parte. Este soluţia oferită în prezent şi de legislaţia română.

• există legislaţii care reglementează ambele feluri de adopţie, atat cea cu efecte restrânse, cât şi cea cu efecte depline.