Alexandru Ioan Cuza și Francmasoneria

I. CONSIDERAŢII GENERALE

Drumul de la geneza statelor româneşti la naţiunea română a durat secole începând cu cel de-al XI-lea şi culminând cu începutul celui de al XX-lea.

Dualismul statal românesc timp de secole, prin persistenţa în teritoriile dintre Carpaţii Meridionali şi Răsăriteni, Dunăre şi Marea Neagră, a Moldovei şi Ţării Româneşti, care au evoluat ca state separate, este o certitudine istorică. Ocazia pierdută în secolul al XIV-lea1 pentru unitatea statală a acestora nu avea să reapară decât cinci secole mai târziu.

Voievodatul Transilvaniei, datorită faptului că a fost cucerit de maghiari, a făcut parte din regatul Ungariei, dar şi-a păstrat individualitatea, detaşându-se de coroana maghiară şi, mai târziu, de cea habsburgică şi austriacă.

În anul 1594 domnitorul Mihai Viteazul încheie o alianţă cu Transilvania şi Moldova în scopul luptei antiotomane. În 1599 în octombrie, Mihai işi face intrarea triumfală la Alba Iulia învingându-l pe Andrei Bathory. Un an mai târziu, în mai 1600, voievodul îl înlătură pe Eremia Movilă de la tronul Moldovei şi realizează prima Unire a celor trei ţări române. N-a durat. Altă ocazie pierdută şi în secolul al XVII-lea.

Unirea celor trei ţări române ca act politic este însă anticipată de o unire în plan cultural prin revista ‘Dacia Literară’, apărută la 1 ianuarie 1840 la Iaşi, sub egida lui Mihail Kogălniceanu.

Atât titlul, semnificativ pentru idealul Unirii, cât şi dorinţa exprimată de a milita pentru ca “românii să aibă o literatură pentru toţi” prevesteau rolul pe care această publicaţie urma să-l aibă în epocă.

Privită ca manifest reprezentativ al vremii, dar mai cu seama din perpespectivă istorică, revista “Dacia literară” reflecta preocupările intelectuale şi sensibilitatea unei epoci, sintetizând o unitate etnică, lingvistică, teritorială şi, totodată, prefigurând-o pe cea politică. În jurul acestui program s-a format un adevărat curent naţional – popular care a inclus oameni de cultură din teritoriile româneşti, susţinându-se astfel unitatea spirituală şi anticipând-o pe cea politică.

II. CONTEXT ISTORIC

II.1. Pe plan intern

În urma războiului ruso-turc, armata rusă ocupă ţările române. În 1829, prin tratatul de pace de la Adrianopol, ţările române primesc autonomia administrativă, domni pământeni pe viaţă, precum şi libertatea comerţului. Generalul Kiseleff este numit şeful Protectoratului rus din Moldova şi Ţara Românească.

Un embrion al viitoarei legi supreme dintr-un stat, Constituţia, începe să fie elaborată sub denumirea de Regulament Organic. Până în anul 1831 acesta este adoptat de Adunarea Obştească, atât din Moldova, cât şi din Ţara Românească.

Protectoratul rus încetând în martie 1834, în Moldova este numit domnitor Mihail Sturdza, pe când în Ţara Românească este desemnat ca domnitor Alexandru Ghica, de către Turcia, ca putere suzerană şi Rusia, ca putere protectoare.

După demiterea lui Alexandru Ghica, Obşteasca Adunare îl alege ca domn pe Gheorghe Bibescu. Acesta, împreună cu domnul Moldovei, decretează dezrobirea ţiganilor şi pune în vigoare Convenţia de Uniune Vamală dintre cele două ţări române în ianuarie 1848.

Şi în Transilvania, prin glasul lui Simion Bărnuţiu, se cere recunoaşterea naţiunii române în Transilvania cu drepturi egale, prin formarea unui guvern provizoriu la Bucureşti şi, implicit, cu abdicarea lui Gheorghe Bibescu.

Revoluţia din Ţara Românescă a avut ecou şi în Moldova. Amintesc de lucrarea lui Mihail Kogălniceanu “Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, lucrare prin care se cere răspicat unirea principatelor.

Revoluţia din Moldova este înăbuşită de trupele ruseşti, pe când cea din Ţara Româneascã de trupele turceşti.

II. 2. Pe plan extern

La Balta-Liman, unde are loc Convenţia ruso-turcă pe 19 aprilie 1848,

s-a stabilit că Barbu Ştirbei va domni în Ţara Românescă, iar în Moldova va fi domn Alexandru Ghica. Domniile lor vor dura şapte ani. Adunările obşteşti se vor desfiinţa.

Un alt eveniment, cum este încheierea războiului Crimeii, are repercusiuni directe în ceea ce priveşte destinul celor două ţări române. Astfel, se semnează un Tratat prin care principatele rămân sub suzeranitate turcească, dar sub protecţia marilor puteri. Totodată, s-a stabilit convocarea Adunărilor Ad-hoc, pe 7 octombrie 1857, în Moldova şi pe 9 octombrie, acelaşi an, în Ţara Românească. Ambele adunări Ad-hoc cer unirea Principatelor Române.

Un an mai târziu, pe 7 august 1858, la Paris, se semnează Convenţia prin care principatele se vor uni formal sub suzeranitate turcească şi vor căpăta denumirea de “Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”.

Drept consecinţă, în 1859 este ales ca domn, în Moldova, Alexandru Ioan Cuza. Peste câteva zile este ales şi în Muntenia. Ca urmare a dublei alegeri din 5 şi 24 ianuarie 1859, unele articole din Convenţia de la Paris erau inaplicabile, încât s-au stabilit modificări esenţiale printr-un Statut dezvoltător al Convenţiei. Acest Statut dezvoltător are o deosebită relevanţă pentru efectele produse în reformele constituţionale ce au desăvârşit unirea, recunoscută pe plan internaţional, mai ales cu sprijinul lui Napolen al III-lea.