Analiza CEDO privind omisiunea de a acorda asistență

1. INTRODUCERE

La momentul actual, sistemul penitenciar din Republica Moldova manifestă o anumită deschidere către societate, conștientizând faptul că resocializarea condamnaților este posibilă în măsura în care modul de viață al acestora se poate face cunoscut din exterior. Condamnații supuși unui tratament corespunzător de detenție sînt astfel motivați spre a-și schimba atitudinea față de societate. Odată cu încarcerarea lor, deținuții sunt plasați în grija autorităților de stat.

Asistența medicală în penitenciare este ghidată după aceleași principii etice ca și în comunitate. Principiile de bază sunt stabilite prin Declarația de la Geneva a Asociației Medicale Mondiale (1948, ultima versiune în 2006), Codul Internațional de Etică Medicală (1949, ultima versiune în 2006),1 Hotărârea nr. 37/194 (din 18 decembrie 1982) a Adunării Generale a Națiunilor Unite și Recomandarea nr. R (1998) 7 din 8 aprilie 19982 a Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei privind aspecte de etică și organizare a asistenței medicale în penitenciare.

Pierderea libertății nu privează indivizii de exercitarea drepturilor garantate de CEDO;dimpotrivă, în unele privințe importante, responsabilitățile autorităților de stat față de aceștia sporesc odată cu pierderea libertății. Acest lucru este în special adevărat în ceea ce privește proteția împotriva relelelor tratamente.

Asistența medicală trebuie să fie acordată fiecărui deținut în mod corespunzător, iar incapacitatea de a garanta integritatea fizică a unui deținut prin acordarea îngrijirii medicale adecvate poate conduce la încălcarea articolului 3. Această tematică este abordată detaliat într-o publicație conexă a Consiliului Europei.3 Ideea esențială este că asistența medicală inadecvată poate genera rapid situații ce intră sub incidența articolului 3, care interzice tratamentul „inuman sau degradant”. O deteriorare bruscă a stării de sănătate a unui deținut dă naștere, în mod inevitabil, unor probleme legate de caracterul adecvat al asistenței medicale, iar autoritățile de stat vor fi obligate să răspundă pentru tratamentul pe care îl aplică deținuților. Astfel, există necesitatea de a asigura monitorizarea, în mod regulat, a sănătății unui deținut nu doar la momentul primirii, ci și ulterior. În penitenciare există, în mod inevitabil, un procent mai ridicat de persoane cu probleme de sănătate (mai ales de sănătate mintală) decât în rândul populației generale. Mai mult, încarcerarea în sine este susceptibilă de a duce la deteriorarea sănătății fizice și psihice a unui deținut, decât dacă nu se iau măsuri pozitive pentru asigurarea unui regim adecvat de activități. În multe sisteme penitenciare există, totodată, niveluri ridicate de prevalență ale bolilor transmisibile, în timp ce mulți deținuți ar putea, de asemenea, suferi de probleme asociate consumului de droguri, ca exempu putem reprezenta următorul articolt:

În cauza McGlinchey și alții c. Regatului Unit, moartea unei persoane dependente de heroină la o săptămână după încarcerarea sa a fost considerată ca constituind o încălcare a articolului 3, căci, în pofida monitorizării regulate a stării acesteia în primele șase zile și luării de măsuri pentru a

reacționa la simptome, pierderea dramatică în greutate și deshidratarea acesteia cauzată de o săptămână de vomă, în mare parte necontrolată, și de imposibilitate de a mânca sau de a reține lichide, i-au produs chinuri și suferință și au prezentat un risc foarte ridicat pentru sănătatea personală. Cu toate că starea ei se deteriora în continuare, ea nu a fost examinată în niciuna dintre următoarele două zile, deoarece ofițerul medical nu lucra în weekend.

Pe lângă abordarea eficientă a riscurilor pe care le prezintă deținuții cu boli transmisibile, autoritățile penitenciare sunt așteptate de asemenea să adopte măsuri rezonabile pentru a aborda riscul pe care îl prezintă fumatul pasiv, ceea ce este premordial și practic chiar și pînă în prezent, fapt ce se spune că: o deteriorare bruscă a stării de sănătate a unui deținut ridică în mod inevitabil întrebări privind caracterul adecvat al asistenței medicale acordate.

2.CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ASISTENȚA MEDICALĂ ÎN PENITENCIARE

Un stat de drept garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. În țara noastră, acest drept este expres stipulat în Constituția Republicii Moldova (art. 24) . Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante. În acest scop, îngrijirile medicale au o importanță primordială; deci sănătatea deținuților trebuie să fi e prioritară în închisoare. Nivelul îngrijirii sănătății într-o închisoare trebuie să fie cel puțin echivalent cu cel din societate. Asistența medico-sanitară este reglementată de art. 249 din Codul de executare al RM și de art. 501-518, secțiunea 41 din Statutul executării pedepsei de către condamnați nr. 583 din 26 mai 2006 . Astfel, în locurile de detenție pentru condamnați sînt organizate instituții curativ-profilactice necesare, iar pentru tratarea și întreținerea persoanelor care suferă de boli contagioase penitenciare asistența curativ-profi lactică și sanitar-epidemiologică se organizează și se acordă în conformitate cu legislația ocrotirii sănătății. Administrația penitenciarului este obligată să îndeplinească cerințele sanitar-igienice și antiepidemice, să asigure ocrotirea sănătății condamnatului care, la rîndul său, este obligat să respecte regulile de igienă personală și generală de sanitărie.

Organizarea serviciilor medicale se referă la asigurarea asistenței primare (de medicină generală), a celei de specialitate, inclusiv stomatologice și psihiatrice și a asistenței spitalicești. Practica europeană actualmente cunoaște trei modele de organizare a serviciilor medicale în penitenciare:

a) responsabilitatea pentru organizarea și fi nanțarea serviciilor medicale, precum și personalul medical aparțin administrației penitenciare;

b) responsabilitatea pentru organizarea și fi nanțarea serviciilor medicale, precum și personalul medical aparțin Ministerului Sănătății și organelor sale teritoriale;

c) modelul mixt între primele două.