Analiza comparativă a conținuturilor modalităților de individualizare judiciară a executării pedepsei

Considerații introductive

Evoluția relațiilor sociale, politice și economice din decursul celor 40 de ani de la adoptarea Codului penal din 1969 a făcut ca reglementările acestuia să fie depășite, existând o serie de neajunsuri. Desele intervenții legislative asupra unor instituții au condus la o aplicare și interpretare neunitară, cu repercusiuni asupra eficienței actului de justiție. Astfel, s-a procedat la elaborarea unui nou Cod penal în care s-a urmărit crearea unui cadru legislativ coerent, racordat la reglementările actuale ale unor sisteme judiciare de referință în dreptul penal european, transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul U.E., satisfacerea exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și armonizarea legislației cu sistemele celorlalte state membre ale U.E. în vederea unei optime cooperări judiciare.

Noul Cod penal (Legea 286/2009) a fost publicat în M.Of. partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Instituțiile care si-au dovedit funcționalitatea au fost menținute în cod, la unele s-a renunțat iar altele au fost introduse.

În ceea ce privește tema noastră, individualizarea judiciară a executării pedepselor, s-au introdus două noi instituții, în ipoteza în care instanța nu dispune o soluție de condamnare: renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei. A treia modalitate, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, cunoaște o serie de diferențe față de vechea reglementare sub aspectul pedepsei maxime, a recidivei, a termenului și măsurilor de supraveghere, etc .

În cazul în care instanța de judecată sesizată cu judecarea inculpatului va constata săvârșirea unei infracțiuni cu forma de vinovăție prevăzută de lege, aceasta va trece la individualizarea pedepsei, stabilirea numărului de ani de închisoare sau aplicarea unei amenzi. După acest moment, având în vedere gravitatea redusă a infracțiunii sau întrunirea cumulativă a anumitor condiții, instanța de judecată va putea trece la individualizarea judiciară a executării pedepsei, alegând, după caz, una din modalitățile prevăzute la art. 80, 83 sau 91 din NCP: renunțarea la aplicarea pedepsei pentru gravitatea redusă a infracțiunii, caz în care pedeapsa este inoportună; amânarea aplicării pedepsei în cazul indeplinirii anumitor condiții și ca urmare nu se impune aplicarea acesteia; suspendarea executării pedepsei dacă instața consideră că prin impunerea anumitor condiții nu este necesară executarea ei într-un loc de detenție.

În cele ce urmează, vom face analiza comparativă a acestor trei modalități.

I. Condițiile modalităților de individualizare

a executării pedepsei

În vederea aplicării celor trei modalități de individualizare a executării pedepsei, mai întâi de toate, observăm că instanța nu are obligația de a dispune măsura potrivită cu condițiile specifice infracțiunii sau infractorului, ci lasă la aprecierea judecătorului aplicarea acestora.

Sub aspectul pedepsei aplicate, întâlnim următoarele deosebiri: în cazul amânării aplicării pedepsei, măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani. Măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni. În ceea ce privește renunțarea la aplicarea pedepsei, observăm că instanța nu dispune o soluție de condamnare și nici nu stabilește o pedeapsă. În doctrină se apreciază că această măsură de individualizare a pedepsei nu este una veritabilă. Mai mult, a fost exprimată părerea că renunțarea la aplicarea pedepsei "nu este o modalitate de individualizare a pedepsei, ci o modalitate de înlocuire a răspunderii penale cu o răspundere administrativă" . Totuși, art. 80, lit. a) prevede că măsura poate fi dispusă doar pentru infracțiunile care prezintă "o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit".

Sub aspectul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, distingem următoarele deosebiri. În cazul renunțării la aplicarea pedepsei, instanța poate dispune măsura dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani. Amenda poate să fie prevăzută ca pedeapsă unică sau alternativ cu închisoarea. În doctrină se apreciază că în cazul în care fapta a rămas în faza tentativei, se va avea în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată . La amânarea aplicării pedepsei, pedeapsa prevăzută de lege trebuie să fie amenda sau închisoarea mai mică de 7 ani. Ca și în cazul renunțării, dacă fapta a rămas în faza tentativei, se va avea în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată. Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage după sine și amânarea pedepsei amenzii care este însoțită de pedeapsa închisorii. În ceea ce privește suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, legislația nu prevede o limită specială până la care poate fi dispusă măsura, însă, în practică, suspendarea sub supraveghere se dispune pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani. Elementul de noutate față de celelalte măsuri constă în faptul că suspendarea nu se poate dispune dacă pedeapsa aplicată este numai amenda. Când pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa amenzii, amenda se execută chiar daca pedeapsa executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.