Analiză Comparativă a Mijloacelor de Probă

I. PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

1.1. Precizări prealabile

În general, prin probă se înţelege acel fapt sau element de fapt cu ajutorul căruia se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui act sau fapt juridic şi, pe cale de consecinţă, existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor civile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic din care s-a născut litigiul dedus judecăţii .

Deci, probele sunt fapte sau elemente de fapt cu ajutorul cărora, în condiţiile legii, se poate stabili existenţa sau inexistenţa pretenţiilor deduse judecăţii de către părţile unui proces civil.

Prin mijloc de probă sunt desemnate mijloacele prevăzute de lege cu ajutorul cărora probele ajung la cunoştinţa organelor judiciare.

Uneori, în limbajul juridic curent, cele două noţiuni juridice, adică proba şi mijlocul de probă, sunt folosite ca sinonime.

În materie civilă, probele şi mijloacele de probă sunt reglementate, sub aspect material, de Codul civil, iar sub aspect procedural de Codul de Procedură civilă .

În concret, Codul civil reglementează, în Capitolul IX din Titlul III (Despre contracte şi convenţii) a Cărţii a III-a (Despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii), probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii (art. 1169-1222), cuprinzând norme juridice referitoare la următoarele aspecte:

- sarcina probei (art. 1169);

- mijloacele de dovadă (art. 1170);

- înscrisul autentic (art. 1171-1175);

- actele sub semnătură privată (art. 1176-1187);

- copiile titlurilor autentice (art. 1188);

- actele recognitive (art. 1189-1190);

- despre martori (art. 1191-1198);

- despre prezumţii (art. 1199-1203);

- mărturisirea (art. 1204-1206);

- jurământul (art. 1207-1222, abrogate conform Decretului nr. 205/1950).

Codul de procedură civilă reglementează administrarea dovezilor în art. 172-241, astfel:

- dovada cu înscrisuri (art. 172-176);

- procedura verificării de scripte (art. 177-185);

- dovada cu martori (art. 186-200);

- expertiza (art. 201-214);

- cercetarea la faţa locului (art. 215-217);

- interogatoriul (art. 218-225);

- jurământul (art. 226-234, abrogate prin Decretul nr. 208/1950);

- asigurarea dovezilor (art. 235-241).

1.2. Obiectul probei

Obiectul probei îl constituie acele elemente de fapt folosite pentru a demonstra existenţa sau inexistenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative .

Constituie obiect al probei toate acele împrejurări, acte sau fapte juridice, care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.

Altfel spus, este obiect al probaţiunii actul sau faptul juridic care, după caz, a dat naştere, a modificat, completat sau stins un raport juridic generator de drepturi şi obligaţii subiective civile din care s-a născut litigiul dedus judecăţii .

Facem precizarea că nu pot constiti obiect al probaţiunii următoarele:

- normele de drept aplicabile raportului juridic respectiv, deoarece judecătorul, pentru a le aplica, este obligat să cunoască legea, conform principiului iura novit curia;

- faptele negative nedefinite, deoarece este imposibilă dovedirea lor. Într-adevăr, spre exemplu, este imposibil de dovedit faptul că, într-o anumită perioadă de timp, toţi bărbaţii din lume nu s-au aflat într-o anumită localitate;

- faptele notorii, care se dovedesc prin notorietatea lor, adică prin cunoaşterea lor de către un număr nedefinit de persoane. Spre exemplu, este notoriu faptul ca la o anumită dată soarele a apus, într-o anumită localitate, la o anumită oră;

- faptele necontestate de către părţi, fiindcă asemenea probe sunt inutile. În schimb, faptele cunoscute de judecător din alte împrejurări, decât probele existente la dosar, constituie obiect al probaţiunii tocmai datorită obligaţiei de imparţialitate pe care o are acesta în judecarea cauzelor cu care este investit.