Analiza comparativă între principalele forme de guvernământ (monarhie-republică) ale tării noastre de-a lungul timpului

Noțiunea de „formă de guvernământ” are în mod evident o semnificație juridică și ca atare formează obiectul de studiu, a dreptului public, în mod deosebit al dreptului constituțional. Semnificațiile noțiunii nu pot fi reduse la cele juridice. Formele de realizare a guvernării, modul de concretizare a acestora la nivelul fiecărui stat au numeroase semnificații în plan istoric, social, politic și economic, prin urmare, formează obiectul de studiu al unui ansamblu de științe umaniste, relevându se astfel caracterul interdisciplinar al acestei noțiuni.

Desigur, problematica formelor de guvernământ nu trebuie înțeleasă din perspectivă pur teoretică, deoarece guvernarea unui stat, rolul instituțional și politic al șefului de stat au implicații practice deosebite în planul vieții obișnuite a cetățeanului și determină caracterele sistemului politic și constituțional ale unui stat, în special din punct de vedere al dihotomiei: stat totalitar sau stat democratic.Trebuie precizat faptul că formele de guvernământ cele mai folosite de-a lungul timpului sunt monarhia și republica.

Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că șeful statului este un monarh (rege, domn, împărat etc.), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcție de tradițiile regimului constituțional. Dintre acestea două forme de guvernământ, monarhia este cea mai cunoscută deoarece era și cea mai răspândită.

Putem clasifica acest tip de conducere ca fiind o monarhie absolută și monarhie limitată (constituțională).

Cea de-a doua formă-republica, prin acest tip de guvernare se recurge reprezentanți aleși după proceduri electorale. Șeful de stat - președintele de republică- este ales direct prin vot universal, fie de către parlament. În cazul republicii, avem trei tipuri: parlamentară, prezidențială și semi-prezidențială.

De-a lungul istoriei, evoluția formei de guvernământ a arătat schimbările prin care a trecut statul român, de la formarea Principatelor Unite, Moldova și Țara Românească (1859), până în prezent. În acest sens, vom aminti că, potrivit Statutului lui Cuza (1864), puterile publice erau încredințate: „Domnului, unei Adunări Ponderate și Adunării Elective”, „domnia” caracterizând, deci, instituția de șef de stat.

Constituția din anul 1866, Subsecțiunea I, „Despre domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primo ge nitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmașilor de sex feminin.

Această constituție a dus la modificarea formei de guvernământ a României, în sensul că aceasta făcea trecerea de la o monarhie electivă către una ereditară, ceea ce constituia o repunere în drepturi a doleanțelor Adunărilor ad hoc din 1857 și o ignorare a hotărârilor Convenției de la Paris din 1858. Termenul de „ereditară” și „străină” erau considerate condițiile necesare și suficiente care să evite declanșarea, în viitor, a unor posibile dispute politice și dinastice la succesiunea tronului. Noua formă de guvernare se ghida după principiul că toate puterile statului emană de la națiune, bazându-se totodată pe principiul separațiilor puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn și Reprezentanță națională, cea executivă fiind încredințată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curți și tribunale.

După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia pentru sine și moștenitorii săi, titlul de Rege al României”. Monarhia este menținută și de constituțiile din 1923 și 1938.