Aplicarea legii civile în timp

Prin aplicarea legii civile ințelegem transpunera in practică, în cadrul unor raporturi juridice concrete, a regulilor cuprinse in norma juridică civilă, eficacitatea acestei legi, cu luarea în considerare a sferei în care ea poate fi sau trebuie avută în vedere pentru a-și produce efectele.

Când vorbim de aplicarea legii civile ne referim la ”lege” in sens larg, și anume, pe lângă legile propriu-zise, avem în vedere decretele, hotărârile guvernului, precum și orice act normativ care cuprinde norme de drept civil.

În timp legile sunt aplicabile din momentul intrării lor in vigoare până în momentul ieșirii din vigoare, iar situațiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii și data stingerii lor.

Intrarea în vigoare a legii civile are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial, fie la o dată ulterioară cuprinsă in conținutul ei (art. 78 din Constituție). Ca exemplu de lege care conține în textul propriu data de la care va fi aplicabilă, amintim dispozițiile art.72 din Legea nr.7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare care dispune astfel: Prezenta lege intră în vigoare la 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României.

Uneori, data concretă a intrării in vigoare a unei legi civile este incertă urmând să fie stabilită printr-un act normativ ulterior. Astfel, art. 2664 alin.1 Cod Civil dispune: Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia. Alteori, dispozițiile actului normativ intră în vigoare treptat, ca de exemplu Legea nr.273/2004 art.97 privind procedura adopției: prezenta lege intră în vigoare la 1 ianurie 2005, cu excepția prevederilor art.56 alin. (3), art.89 alin. (4) și art. 99, care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin intrarea legii în vigoare , ea devine obligatorie; astfel că intră în funcțiune maxima nemo censetur legem ignorare, conform căreia ”nimeni nu este considerat a nu cunoaște legea”; este o prezumție de cunoastere a legii care se aplică asupra tuturor persoanelor, indiferent de cetățenie. Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectivă a legii: nimeni nu se poate sustrage aplicării legii sub motivul necunoașterii ei. Această prezumție este operantă, indiferent de aspectul formal al legii (lege, decret, hotărâre, ordonanță etc.). Este o prezumție absolută și împotriva ei nu se poate face proba contrară; așadar, nu ajută cu nimic aceluia care ar vrea să facă dovada că efectiv nu avea nicio cunoștință despre o anumită regulă de drept. Maxima nemo censetur legem ignorare, în realitate, în mare parte este o ficțiune, întrucât este de neconceput ca cetățeanul de rând să poată cunoaște miile de legi care sunt în vigoare. La această maximă nu se poate renunța, deoarece eficacitatea legii impune a nu se primi scuza ignoranței; în plus, principiul egalității tuturor în fața legii nu admite neaplicarea ei pentru considerații de ordin subiectiv.

Această ficțiune are totuși o excepție cunoscută sub numele de ”eroare de drept”. Ea are menirea de a face ineficace un act juridic în temeiul unei erori de drept considerată ca viciu de consimțământ. O eroare generală și invincibilă poate să conducă la compromiterea sau eșecul unei legi; de aceea ea nu va fi primită decât cu totul excepțional. În orice caz, se pare că, în general, acest adagiu în dreptul civil nu are aceeași putere pe care o are in dreptul penal și fiscal. Codul nostru penal statuează expres în art.51 alin. (4) că necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii nu înlătură caracterul penal al faptei. Putem concluziona că principiul analizat trebuie menținut- deși este impefect-, cu excepția erorii de drept ca viciu de consimțământ. În dreptul civil rigiditatea nu este bună și în ultimă analiză trebuie salvată ideea de justiție.

Ieșirea din vigoare a legii civile se produce prin abrogarea acesteia care poate fi expresă sau tacită (implicită). Abrogarea expresă are loc atunci când legea nouă declară în mod expres că se abrogă dispozițiile legii anterioare (de regulă, se specifică acest lucru în partea de final a legii). Abrogarea tacită este incidentă când legea nouă este incompatibilă cu dispozițiunile legii vechi . De precizat că abrogarea tacită a unei norme generale va avea loc numai prin apariția unei norme generale, lăsând neatinse normele speciale, derogatorii de la norma generală. Tot astfel, abrogarea tacită a unei norme speciale are loc numai printr-o normă specială nouă care reglementează același domeniu, lăsând neatinsă norma generală.

Desuetitudinea face referire la faptul că o lege rămâne fără obiect de reglementare; astfel că se pune problema dacă aceasta se abrogă sau nu. Se prezumă că legea nu poate fi scoasă din vigoare prin neaplicarea ei o peroadă îndelungată, și că oricând ea poate să-și reia aplicabilitatea. O dovadă în acest sens îl constituie însuși Codul comercial, care și-a pierdut aplicabilitatea in 1945, odată cu instaurarea regimului comunist, și și-a reluat aplicabilitatea în 1989, odată cu revenirea la democrație.

În cazul legilor temporare, în care perioada de aplicare este începută din momentul adoptării, ieșirea din vigoare are loc la expirarea perioadei de aplicare stabilite, fără a mai fi nevoie de intervenția legiuitorului.

Abrogarea mai poate fi totală sau parțială. Totală, când legea iese din vigoare în întregime, iar parțială, când doar anumite dispoziții sunt abrogate, celelalte continuându-și aplicabilitatea .