Aplicarea tratatelor de drept internațional public

APLICAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND TRATATELE INTERNAŢIONALE

Problema obligaţiilor şi drepturilor ce decurg dintr-o înţelegere convenită între două persoane s-a statornicit şi în relaţiile dintre state, încă de la apariţia acestora. În practica relaţiilor internaţionale, mijloacele mai vechi prin care statele deveneau părţi la tratate constituiau semnarea sau ratificarea. Istoria relaţiilor internaţionale afirmă că unul dintre cele mai vechi tratate este acela din anul 1296 î.e.n., încheiat între Ramses al II – lea, faraonul Egiptului, şi Hattusilli, regele hitiţilor. La grecii antici, tratatele încheiate de reprezentanţii anume împuterniciti erau supuse aprobării adunării poporului. De asemenea, tratatele încheiate de Senat, în timpul Imperiului roman, erau supuse, printr-un plebiscit, poporului, în comitia tributa, care putea să le ratifice ori să le respingă.

Reţinem astfel că, din cele mai vechi timpuri, tratatul s-a impus ca mijloc al relaţiilor dintre state, tehnicile folosite fiind, în general, apropiate de cele din prezent. Dar încheierea şi aplicarea tratatelor în trecut nu exprima, în realitate, o voinţă a poporului, ci a claselor dominante în statele respective.

În prezent, în societatea contemporană, formată, în principal, din state suverane şi organizaţii internaţionale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol fundamental, în sensul că entităţile care formează societatea internaţională sunt ţinute să respecte în raporturile dintre ele, dispoziţiile tratatelor la care sunt părţi.

În sensul cel mai larg al cuvântului, tratatul este un acord de voinţă între subiecte de drept internaţional, supus normelor dreptului internaţional.

Ca operaţie juridică (negotium iuris) ,,tratatul” este definit, în general, a fi o înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se determină drepturile şi obligaţiile lor reciproce şi se stabilesc norme de conduită pe care ele se obligă să le respecte.

Dar tratatul mai poate fi definit şi ca un instrument (instrumentum iuris), în care se încorporează un acord de voinţă între state.

Tratatele se încheie între subiectele de drept internaţional. Statele, fiind subiectele principale ale acestui drept, au o capacitate deplină în încheierea tratatelor internaţionale.Organizaţiile internaţionale guvernamentale fiind creaţia statelor au calitatea de subiecte derivate ale dreptului internaţional, cu capacitatea de a participa la tratate internaţionale numai în măsura şi limitele în care statele membre – prin actul lor constitutiv le conferă această facultate.

Dreptul de a participa la tratate internaţionale îl are orice formaţie statală, având calitatea de subiect de drept. Deci chiar dacă în relaţiile internaţionale contemporane figura centrală este ,,statul suveran”, se recunoaşte dreptul de a participa la tratate şi naţiunilor care în procesul de formare a statului lor independent şi suveran au atins un anumit grad de organizare a unei puteri centrale.

II. REZERVELE TRATATELOR INTERNAŢIONALE

II. 1. Noţiuni introductive

Însemnătatea şi dimensiunea problemelor existente pe plan internaţional a determinat statele ca, atunci când încheie tratate internaţionale, să recurgă la dispoziţii de detaliu, reprezentate de rezervele la tratatele internaţionale.

În literatura juridică de specialitate, rezerva la tratate este definită ca o declaraţie unilaterală care face parte integrantă din actul juridic prin care un stat, având vocaţie de a deveni parte la un tratat multilateral, intră în rândurile părţilor contractante. Această declaraţie se consemnează în afara textului tratatului şi are drept scop să reducă, cât priveşte statul în cauză, întinderea obligaţiilor decurgând din acel tratat.