Aquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a persoanelor

În dreptul comunitar, primele prevederi referitoare la libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), care stabileşte "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului" şi statuează faptul că "în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate". Deşi Tratatul de la Roma afirma datoria Comunităţii de a asigura libera circulaţie a persoanelor, pâna la sfârşitul anilor '80 eforturile depuse în acest sens au reuşit să reglementeze parţial aspectele legate de libera circulaţie a anumitor categorii de persoane: lucrătorii şi familiile acestora, furnizorii de servicii şi agenţii economici. Curtea Europeană de Justiţie a jucat un rol extrem de important în consolidarea acestui proces, atât prin semnalarea şi eliminarea neclarităţilor, cât şi prin semnalarea golurilor legislative.

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai).

Termenul de ,,cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica referitoare la imigraţie (Titlul VI - cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cunoscut şi sub numele de al Treilea Pilon al UE).

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie si alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioada de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.

Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.

Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzator de securitate şi justiţie. La Amsterdam, aceasta dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfaptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).

Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de baza ale dreptului comunitar, dar nici Tratatul de la Roma, şi nici Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Maastricht, nu conţin o listă a drepturilor fundamentale. Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în Uniune este acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi interpretarea legislaţiei comunitare.

În contextul necesităţii de compatibilitate cu drepturile fundamentale recunoscute şi protejate de constituţiile statelor membre, Curtea Europeana de Justitie a recunoscut o serie de drepturi cunoscute ca fiind fundamentale (ex. aspecte ale liberei circulatii: tratamentul egal, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea de profesare, libertatea comercială, libertatea industrială, libertatea concurenţială). Toate acestea au facut obiectul unor procese desfăşurate în faţa Curţii de Justitie, dar aceasta nu a dat o definiţie abstractă a scopului protejării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, au aparut probleme în distingerea unui drept economic fundamental de altul şi în distingerea acestora de ,,libertăţile fundamentale” menţionate explicit în Tratatul de la Roma libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a bunurilor, libertatea de a furniza servicii şi libertatea de stabilire.