Argumente pro și contra Parlamentului Bicameral în România

Parlamentul apare, in mod traditional, caracterizat ca fiind “organul reprezentativ al poporului”, “adunarea reprezentativa”, dar si “puterea legislativa” sau “organul legislativ”. Aceste determinari ale Parlamentului provin din aplicarea teoriei suveranitatii nationale, respectiv a separatiei puterilor. Parlamentele contemporane isi gasesc originile in parlamentul britanic, care dateaza, intr-o forma incipienta, din secolul al XIII-lea. “Stramosul” parlamentelor de astazi este Marele Consiliu, infiintat, in Anglia, dupa cucerirea normanda (initial s-a numit Curia major si era alcatuit di vasalii directi ai Coroanei). Dupa acordarea Magnei Carta din 1215, Marele Consiliu a constituit una din limitarile puterii regale. Trebuie precizat ca acest corp era alcatuit din reprezentanti ai nobilimii. In 1265, componenta sa s-a largit, fiind alcatuit din pairi ai regatului, dar si din cavaleri si oraseni. Din secolul al XIII-lea dateaza, de fapt, si denumirea de “parlament”, mai précis din 1295, cand a fost convocat asa-numitul Model Parliament, sub domnia regelui Eduard I. Acest termen nu s-a impus insa, in uzul general, in detrimentul mai vechilor termini “consiliu” si “curie”, decat in secolul al XIV-lea. Tot din acest veac dateaza si separarea celor doua “camere” ale parlamentului englez – la 1332 apare mentiunea oficiala a unei adunari a cavalerilor si orasenilor, separata de lorzi si clerici.

Astazi, termenul “parlament” desemneaza “organul colegial,desemnat in mod democratic, cu caracter reprezentativ, asociat productiei de norme generale si abstracte (legi formale) si abilitat sa controleze alte organe” (Louis Favore s.a).

In Romania, adunarile legislative au evoluat de la componenta si desemnarea specifice adunarilor de stari (cum ar fi,de exemplu Adunarea Electiva din Epoca Regulamentelor Organice) la parlament in sensul modern al termenului, de adunare desemnata prin procedee democratice (alegeri) si investita in principal cu adoptarea legilor. Prima astfel de adunare este cea prevazuta de Conventia de la Paris (1858). Intampinand greutati in realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinteaza adunarea electiva si supune plebiscitului “Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris din 7 – 19 august 1858” si legea electorala, instituind parlamentul bicameral. Aceste acte formeaza prima Constitutiei a Romaniei. Traditia bicamerala inaugurata de Cuza a luat sfarsit odata cu constitutiile epocii comuniste, care instituiau un parlament unicameral. Prin Legea 32 din 24 februarie 1948, Adunarea Deputatilor se autodizolva; se incredinteaza exercitarea puterii legislative Guvernului. Constitutia din 1948 stipula in articolul 38 ca Marea Adunare Nationala a R.P.R. era unicul organ legislative al Republicii Populare Romane. Traditia bicamerala a lui Cuza a fost reluata de Constitutia din 1991. Aceasta formula a bicameralismului numit integral sau perfect, este rezultatul amendarii, de catre Adunarea Constituanta, a bicameralismului sub unele aspecte diferentiat, instituit prin Decretul-lege numarul 92/1990 pentru alegerea Parlamentului si Presedintelui Romaniei.

Acest act normativ, in baza caruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a reintrodus in Romania structura bicamerala a Parlamentului, existenta sub imperiul Constitutiilor din 1866, 1923 si 1938, deoarece in perioada regimului comunist reprezentanta nationala era unicamerala – Marea Adunare Nationala. Revenirea la traditia structurii bicamerale a implicat, in acelasi timp, necesitatea de a se asigura substanta si eficienta, intrucat intr-un stat unitar bicameralismul se justifica pe alte temeiuri decat intr-un stat federativ, unde el este impus de insasi structura federala a statului.

In statul unitar exista o singura natiune deci, o singura vointa nationala, temeiurile bicameralismului fiind date de separatia puterilor, chiar in organizarea si functionarea Parlamentului. Se propune in parlament bicameral, in care cele doua Camere sa se diferentieze prin modalitati de desemnare si functii, aceste din urma fiind prevazute in tezele 7,8 si 9. Bicameralismul integral este o formula inedita in experienta parlamentara romaneasca, Senatul in regimul parlamentar antebelic fiind doar un corp ponderator, ultimul cuvant avandu-l Camera Deputatilor. Acest sistem prezinta unele avantaje fata de bicameralismul atenuat antebelic intrucat asigura, mult mai radical si transant, avantajele bicameralismului general