Aspecte privind Răspunderea Penală a Persoanei Juridice

Noţiuni introductive

Rãspunderea este un element component esenţial al oricãrei forme de organizare, ea existand încã din societatea primitivã. Socrate se întreba în antichitate dacã “este posibil sã dãinuiascã şi sã nu se surpe statul în care legile fãurite n-au nici o putere, ci sunt cãlcate şi nimicite de fiecare particular?”

Viaţa socialã nu se poate concepe fãrã rãspundere, ea se desfãşoarã într-un cadru normat impus de nevoia organicã de ordine şi justiţie.

Rãspunderea nu este specificã numai dreptului, ea poate fi întâlnitâ în orice domeniu al vieţii sociale, acolo unde se încalcã o regulã de conduitã. Orice abatere de normele impuse atrage o rãspundere moralã, religioasã, politicã sau juridicã.

Rãspunderea socialã este acea instituţie socialã ce se referã la modelul de conduitã pe care membrii societãţii îl aleg, raportat atât la interesele generale ale societãţii cât şi la cerinţele obiective ale dezvoltãrii sociale. Rãspunderea socialã presupune supunerea individului, o atitudine conştientã şi activã a acestuia, ce rezultã dintr-un act de voinţã şi de conştiinţã, dintr-o hotãrâre a acestuia. Alegerea modelului de comportament din multiplele variante posibile, stã la baza rãspunderii individului.

Rãspunderea socialã este de ordin normativ şi implicã sancţionarea socialã a individului, în cazul neconcordanţei între conduita sa şi normele sociale, deci în cazul nerespectãrii normelor sociale. Sancţiunile sociale sunt instituite de societate şi prescriu individului obligaţii determinate, cu consecinţe de naturã coercitivã.

Caracteristica rãspunderii juridice constã în faptul cã ea se referã la obligaţia de a rãspunde pentru încãlcarea normei juridice instituite de organele statului. Încãlcarea prevederilor normelor juridice este singurul temei al rãspunderii juridice şi deci, al sancţionãrii juridice. Sancţiunea juridicã este consideratã ca fiind mai gravã, mai promptã şi mai eficienta decât sancţiunea politicã, moralã, eticã sau civicã.

În literatura juridicã de specialitate, rãspunderea juridicã este consideratã ca fiind acea categorie generala a dreptului, ce constã în suportarea de cãtre persoana care a sãvârşit o faptã ilicitã, a unor urmãri inconvenabile, a unei sancţiuni juridice.

Rãspunderea juridicã nu reprezinta o simpla obligaţie de a suporta o sancţiune juridicã (penalã, civilã, contravenţionalã etc.), ea constituie o modalitate de realizare a constrângerii de stat. Aplicarea şi realizarea sancţiunilor juridice este contrarã voinţei autorului, fapt pentru care, ele se pot finaliza numai cu ajutorul organelor de stat competente care aplicã mãsurile de constrângere.

I. Evoluţia istoricã a ideilor privind rãspunderea penalã a persoanei juridice

Este bine cunoscut faptul cã istoria problemei începe încã din Antichitate, dreptul roman reglementând unele acţiuni împotriva entitãţilor colective (universitatas personarum sau universitas rerum). Astfel, se admitea pedepsirea persoanelor morale. În Geneza, se spune cã Dumnezeu ar fi pedepsit Sodoma şi Gomora din cauza corupţiei. Se spune cã împãratul Teodosiu a pedepsit oraşul Antiohia luându-i teatrul, bãile publice şi titlul de metropolã. Împãratul Sever a distrus oraşul Bizanţ, luându-i teatrul, bãile, onorurile şi podoabele, reducându-l la statutul de sat.

Ulterior, sub influenţa dreptului canonic, a apãrut concepţia potrivit cãreia universitas, fiind o ficţiune, nu poate comite o infracţiune. Acelaşi drept canonic dezvoltã însã şi conceptul de persoanã juridicã, lansînd teoria ficţiunii persoanei juridice. Totuşi, dreptul canonic recunoaşte capacitatea persoanei juridice de a rãspunde penal şi posibilitatea de a aplica acesteia pedepse (cum ar fi amneda, suprimarea unor drepturi sau dizolvarea). În dreptul canonic, a fost admis principiul responsabilitãţii colective. În dreptul roman persoanele morale nu puteau fi subiect activ al infracţiunii. În literatura juridicã s-a arãtat în legãturã cu perioada romanã, cã dacã în epoca imperialã romanã întâlnim mãsuri represive luate contra unor colectivitãţi, aceste mãsuri erau de ordin poliţienesc, având un pronunţat caracter politic, şi nu penal.

În vechiul drept, persoanele morale, oraşele, cetãţile şi comitatele erau responsabile şi penalmente, puteau fi supuse la unele sancţiuni (de ex, pierderea privilegiilor, doborârea zidurilor cetãţii, amenda etc).

În literaturã se citeazã cazul oraşului Bordeaux, care în 1548 a fost condamnat pentru cã locuitorii sãi s-au revoltat, l-au ucis pe guvernator, pe locotenentul regelui şi pe alţi ofiţeri din armatã, din cauzã cã la acea datã autoritãţile vremii impuseserã alte taxe şi impozite; Universitãţii din Bordeaux i s-au retras privilegiile, titlurile; a fost demolatã primãria. Dupã Revoluţia francezã (1789), principiul pedepsirii colectivitãţilor a fost abolit în Europa, dar el a continuat sã funcţioneze în Anglia.