Atribuțiile ministrului afacerilor externe din România

Bazele arhivei diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe au fost puse în anul 1862, în cadrul unui unic Minister al Afacerilor Străine, cu sediul la București, organizat după Unirea Principatelor Române din 1859.Apariția statului național român modern, ca urmare a unirii Principatelor (Muntenia și Moldova), a făcut posibilă construirea unei politici care să urmărească, pe plan extern interesele noului stat.

La jumătatea secolului al XIX-lea, în timpul Revoluției de la 1848, Secretariatul Statului a fost transformat în Ministerul Trebilor din Afară, similar organismelor de resort existente în statele suverane. Pe lângă secretariatul guvernului, a luat ființă o secție având ca obiect „relațiile din afară”, condusă de ziaristul Constantin A. Rosetti.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei ( 5 ianuarie 1859) și al Țării Românești (24 ianuarie 1859) a marcat înființarea, prin Decret domnesc semnat de acesta, a instituției moderne a diplomației românești sub denumirea de „Departamentul Trebilor Streine și de Stat”.În cadrul acestuia funcționau Secretariatul Consiliului de Miniștri și trei secții: „afaceri consulare”, „afaceri politice”, și secția „contenciosul și trebile statului”.Apariția instituției care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică și de dobândire a unui statut internațional, care să impună România drept stat suveran. La aceasta se adaugă aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după detronarea lui Cuza, în februarie 1866. Elita politică românească punea în aplicare una dintre hotărârile Adunărilor ad-hoc de la București și Iași: aducerea pe tron a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei.

Structura de ansamblu a Ministerului Afacerilor Străine a rămas o bună perioadă de timp aceea stabilită prin legea organică din 13 februarie 1894, act instituflional completat cu modificările făcute prin legea adoptată la 15 martie 1912, intitulată sugestiv Legea pentru reorganizarea Ministerului Afacerilor Străine. Titularul de la acea vreme de la Ministerul Afacerilor Străine, Take Ionescu, a avut inițiativa modificării unor articole ale legii din 15 martie 1912, în sensul instituirii unor noi direcțiuni în cadrul departamentului și al schimbării condițiilor de admitere în serviciul diplomatic și în serviciul consular, pentru a permite accesul mai lesnicios al tinerilor din provinciile alipite. Preluarea, la 17 decembrie 1921, a înaltei responsabilități de prim-ministru al României și moartea sa subită, prematură, la 17 decembrie 1922, nu i-au permis lui Take Ionescu să-și ducă la capăt intenția elaborării unui nou act instituțional privind Ministerul Afacerilor Străine.

Câteva documente aduc în atenție acțiunea desfășurată de Nicolae Titulescu, ministru al Afacerilor Străine, în perioada 6 iulie 1927- 30 iulie 1928, în direcția modernizării și dinamizării activității departamentului. În acest spirit, la 1 august 1927, la doar trei săptămâni de la numirea sa ca titular la Palatul Sturdza, Nicolae Titulescu înainta Înaltei Regențe proiectul de decret privind o nouă reorganizare și restructurare a administrației centrale a Ministerului Afacerilor Străine (doc. 14), care, „fixând precis atribuțiunile fiecăruia în cadrul existent, va ușura lucrările ministerului până la votarea unei noi legi de reorganizare“.

Pentru a înțelege mai bine cum își desfășoara activitatea ministrul de externe, este necesar să precizăm mai intâi atribuțiile Ministerului Afacerilor Externe (MAE). Astfel, MAE apără și promovează pe plan extern interesele naționale ale României, inițiază și sprijină activități internaționale menite să ducă la dezvoltarea de relații pașnice și de cooperare cu toate statele, întemeiate pe principiile fundamentale și pe normele în vigoare ale dreptului internațional, contribuie la promovarea intereselor naționale ale României în organizații și alte structuri internaționale, inițiază sau participă la negocierea și la încheierea tuturor documentelor internaționale care conțin prevederi referitoare la acordarea de fonduri financiare nerambursabile de la bugetul de stat către state terțe în curs de dezvoltare, apără în străinătate drepturile și interesele statului român, ale cetățenilor și ale persoanelor juridice române, elaborează sau, după caz, cooperează cu ministerele și cu celelalte autorități publice ale administrației publice centrale de specialitate la elaborarea proiectelor de acte normative care au legătură cu relațiile externe ale României.