Autonomia Locală

INTRODUCERE

România îşi caută la început de mileniu, o nouă poziţie în cadrul sistemului internaţional. Ieşirea dintr-un regim de dictatură şi odată cu ea, schimbarea de sistem, au necesitat în continuare mari eforturi de adaptare.

În această perioadă s-au asigurat bazele statului de drept, ale democraţiei pluraliste, ale respectului datorat drepturilor omului, iar instrumentul fundamental a fost Constituţia României.

Printre problemele aflate în atenţia cercetărilor contemporane de drept public se află şi cele relative la noile forme de cooperare internaţională, la dezvoltarea cooperării şi integrării internaţionale regionale, la locul statului şi al suveranităţii, la dezvoltarea autonomiei locale şi respectarea drepturilor omului.

Subliniem deschiderea democratică pe care o propune autonomia locală şi totodată rolul pe care îl îndeplinesc structurile europene în definirea acestui principiu, considerat ca făcând parte din patrimoniul comun al tuturor democraţiilor din Europa.

Legiuitorul român s-a inspirat în definirea acestui principiu de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale din legislaţiile avansate ale statelor europene, valorificând totodată şi experienţa naţională din perioada interbelică.

Autonomia locală încetează a mai fi un monopol al statului suveran şi în acelaşi timp, colectivităţile teritoriale locale pretind să joace un rol din ce în ce mai însemnat pe scena internaţională prin aspectul extern al autonomiei locale.

Integrarea europeană a oferit statelor membre ale Uniunii Europene şi cetăţenilor pace, stabilitate şi prosperitate. Aceste rezultate au constituit o atracţie permanentă pentru aderarea de noi state.

Noile reglementări privind autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice în contextul dialogului permanent al statului nostru cu instituţiile Uniunii Europene conduc la o reconsiderare a unor raporturi de către comunităţile locale şi societatea românească, pe de o parte, şi între administraţia publică locală şi celelalte instituţii publice, pe de altă parte.

Extinderea Uniunii Europene reprezintă o provocare majoră atât pentru Uniune luată ca întreg, cât şi pentru fiecare ţară candidată, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local.

O mare parte din legislaţia Uniunii urmează să fie implementată în administraţia locală.

Autorităţile locale trebuie nu numai să implementeze o parte semnificativă a aquis-ului comunitar, dar totodată trebuie să facă faţă unor provocări în domeniile social, economic şi de mediu înconjurător. Toate acestea reprezintă provocări cu care se confruntă toate nivelele de autoritate european, naţional, regional şi local.

CAPITOLUL I

Conceptul de autonomie locală

Cuvântul „autonomie” deriva din limba greaca veche, in care prefixul „auto”=singur, de la sine, independent, iar „nomos”=lege. Prin urmare, in sens etimologic, prin noțiunea de autonomie urmează sa se inteleaga libertatea (dreptul) de a se guverna prin propriile sale legi. Raportându-ne la poziția in stat a diferitelor colectivitati umane aflate pe teritoriul lui, ele vor putea fi considerate autonome in cazul in care vor fi in situația de a adopta norme juridice in condiții de independenta fata de autoritatea publica centrala.

§ 1 Autonomia locală în legislaţia românească până la Revoluţia din 1989

Pentru prima data, ideea de autonomie locala este prezenta in Regulamentele Organice, dar numai pentru orașe: „Stăpânirea, socotind ca îngrijirea pentru toate cele ce privesc buna fericire a vreunui oraș nu poate fi mai bine încredințata decât acelora cari mai cu deosebire se folosesc dintr-însa, au socotit sa le dăruiască drepturi de a-si redobândi ale lor interesuri prin sfaturi orasenesti alcătuite de modurile alese de către însuși locuitorii acelor orașe”

Dreptul de a fi aleși in stat îl aveau cei care domiciliau in orașul respectiv si aveau proprietati imobiliare in valoare de cel puțin 8 000 de piaștri. Aceste sfaturi aveau ca atribuții principale administrarea si gospodărirea orașului in cele mai diverse domenii si sectoare, regulamentele cuprindeau dispoziții foarte amănunțite care se refereau la o gama larga de materii administrative, de la votarea bugetului, încheierea de contracte, pavarea si iluminatul orașelor pana la politica de înfrumusețare a orașului etc. Sfaturile respective erau tutelate si controlate in întreaga lor activitate de către Sfatul Administrativ (Guvernul, cum se exprima unii autori).

Satele au fost lăsate de Regulamentele Organice in situația lor anterioara, fiind conduse de anumite comisii cu funcții anuale, locuitorii satelor puteau sa-si aleagă cate un pârcălab (Tara Româneasca) sau vornic (Moldova), însa cu știrea sau învoirea atât a cârmuitorului județului, cat si stapanului moșiei, după vechiul obicei. Cu toate aceste inovații si tendințe de modernizare a organizării administrative locale, trebuie precizat ca Regulamentele Organice mențin orașele embaticare, adică orașele proprietate particulara.

Un moment crucial pentru evoluţia administraţiei publice locale îl constituie apariţia Legii comunale care statuează, pentru prima oarǎ în istoria Ţărilor Române, judeţul şi comuna ca persoanǎ juridicǎ, consiliul comunal îndeplinind funcţiunea de organ deliberativ, iar primarul de organ executiv. Cu toate cǎ se acordă mai multǎ autonomie oraşelor şi comunelor,atributele organelor locale se exercitau sub tutela organelor centrale. Unele dezbateri mai importante din consiliul comunal, între care se încadrau şi cele privind adoptarea bugetului erau aprobate de Ministrul de Interne.

Constituția adoptată în anul 1866 acordă mai multă autonomie comunelor şi judeţelor, ca urmare a descentralizării administrative, dar dupǎ aceastǎ datǎ a avut loc o îngrădire a autonomiei locale. Adevărata administrație moderna pe plan local in Romania se instituie deci prin legile lui Cuza din 1864, Legea pentru înființarea consiliilor județene si Legea comunala, ambele de influenta franceza. Interesant este de reținut ca, in concepția acestor acte normative, județul si comuna erau circumscripții teritorial-administrative investite cu personalitate juridica, având atribuții cu caracter patrimonial si de putere publica, ele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. In județe, pe langa consilii funcționa cate un prefect, iar in comune cate un primar, ambii numiți de guvern; prefectul era comisar al guvernului si executor al deciziilor consiliului județean, iar primarul-executorul deciziilor consiliului comunal.