Auxiliarii Comercianților

1. Noţiuni generale

Precizări prealabile. În realizarea activităţii lor, comercianţii colaborează cu anumite persoane care, fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale.

Astfel există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii încheie actele juridice comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii, comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ.

Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu care colaborează. De aceea ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.

Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor.

2. Reprezentarea

A. Noţiunea reprezentării

Precizări prealabile. Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul comercial nu cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o reglementare a aplicaţiilor ei. Pe baza acestei reglementări fragmentare şi a principiilor generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie generală a reprezentării, care îşi găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale.

Definiţia reprezentării. Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant , încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.

Felurile reprezentării. Reprezentarea are ca izvor legea sau voinţa persoanei interesate. În consecinţă, reprezentarea este legală sau convenţionlă.

În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a reprezenta o altă persoană rezultă din lege.

În cazul reprezentării convenţionale, o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altă persoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului.

Reprezentarea convenţională nu trebuie confundată cu contractul de mandat. În cazul contractului de mandat, mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să încheie acte juridice privind administrarea unui patrimoniu ori numai pentru o anumită operaţiune.

Este posibil ca mandatul să fie însoţit şi de puterea de reprezentare, adică de împuternicirea de a încheia actele juridice în numele şi pe seama mandantului (mandat cu reprezentare/propriu-zis). Dar, este posibil ca mandatul sa existe, fără a fi însoţit de puterea de reprezentare. Este cazul contractului de comision. Prin urmare, cu toate că reprezentarea însoţeşte mandatul, ea nu este o condiţie a existenţei mandatului. Altfel spus, reprezentarea este de natura şi nu de esenţa mandatului.

B. Condiţiile reprezentării

Enumerare. Reprezentarea impune trei condiţii: existenţa împuternicirii de reprezentare; intenţia de a reprezenta şi voinţa valabilă a reprezentantului. Cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ.

Existenţa împuternicirii de reprezentare. Potrivit legii, reprezentarea presupune existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentantului ( dominus negotii). Reprezentantul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă l-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant. Acţionând în baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actele juridice pentru altul, iar nu pentru sine (nomine alieno). Împuternicirea dată de reprezentant este un act unilateral; ea poate fi constatată printr-un înscris numit procură. Deşi împuternicirea e dată reprezentantului înainte ca acesta să încheie actele juridice cu terţii, ea poate fi dată şi post factum, sub forma ratificării actelor juridice încheiate de reprezentant în numele şi pe seama reprezentantului.

Împuternicirea se poate grefa pe un alt raport juridic (raportul fundamental) existent între părţi; de exemplu, un contract de muncă, un contract de antrepriză etc.