Capacitatea juridică

INTRODUCERE

În societatea sclavigista romană nu orice ființă umană putea să participe la raporturile juridice, în calitate de titular de drepturi și obligații. Societatea moderna însă recunoaște fiecărui om drepturile asa-zice ”naturale” sau ”fundamentale” , răspunzând în acest fel necesităților vieții sociale.

Acest lucru nu era posibil în lumea antică romană datorită ierarhiilor spciale instraurate dincolo de considerentele demnității umane.

I CAPACITATEA JURIDICĂ

Capacitatea juridică, nu este alta decât acea capacitatea abstractă și generală ce se identifică cu personalitatea juridică. În concret, capacitatea juridică a unei persoane poate fi mai mult sau mai puțin simplă. Capacitatea juridică în dreptul roman este recunoscută individului de ordinea juridică sau este oglindită în normele date de stat, tocmai pentru a produce acele efecte juridice prevăzute de aceeași ordine.

Capacitatea juridică are două înțelesuri, unul general, iar celălalt este special.

În sensul general caput înseamnă personalitatea juridică sau capacitatea de a avea drepturi, pe care un om liber poate să aibă sub un raport oarecare.

În sensul special caput înseamnă totalitatea drepturilor în ceea ce privește libertatea, cetățenia, familia.

Deplina capacitate juridică presupunea existența a două categorii de elemente: unele de drept, altele de fapt. Cele de drept cer ca omul să fie liber(status libertatis), să fie cetățean roman(status civitatis), și să nu găsească în puterea altei persoane(status familiae), adică să fie independent.

Capacitatea juridică ia ființă odată cu nașterea individului, cu condiția ca acesta să fie născut viu și viabil și să aibă înfățișare umană. Uneori ea putea lua naștere odată cu concepția copilului, dacă interesele lui o cereau, cum era de pildă în cazul în care era vorba de succesiunie acestuia la averea tatălui său mort, după concepție. Este regula pe care dreptul roman a transmis-o lumii moderne: ” copilul conceput este privit ca și născut, ori de câte ori interesele lui o cer” (infans conceptus pro nato habetur, quotiens de commodis eius agitur)

Capacitatea juridică(personalitatea) dispare odată cu moartea fizică sau “civilă”. Acesta din urmă are loc când o persoană își pierde libertatea, cetățenia sau partea familială, când, de pildă, intrând, printr-o adrogațiune, adică o adopțiune în anumite forme, într-o altă familie, își pierde calitatea de sui iuris(care este capabila sa incheie acte juridice, sa dea in judecata si sa fie chemat in judecata.) devenind alieni iuris (opusul sui iuris).

Capacitatea său ”personalitatea juridică” în dreptul roman era de două feluri: capacitate de folosință(juridcă sau de drept ) și capacitate de exercițiu(de fapt)

1.1 CAPACITATE DE FOLOSINȚĂ

Capacitate de folosință poseda numai acea persoana fizică, care indeplinea următoarele trei condiții: aveau calitatea de om liber, era cetățean și respectiv șef de familie (deci nu se afla sub puterea părinteasca). Conform terminologiei juridice romane , persoana fizică trebuia să aibă: “status libertatis”, “status civitatis” și “status familiae”.

1.2 CAPACITATE DE EXERCIȚIU

Capacitatea de exercițiu aparține acelor persoane care au “status libertatis”,”civitatis” si “familiae”, deci indeplinesc condițiile cerute pentru existența capacității de folosință, iar în plus, aceste persoane trebuiau să aibă discernământ necesar indeplinirii rolului pe care îl jucau în viața juridică, respectiv de a avea posibilitatea de a precumpani în orice faptă sau acțiune. Astfel, nu aveau capacitate de exercițiu, de pildă: femeile, impuberii(cu o anumită vârstă 1-7 ani; 7-14 ani și peste 25 ani), debilii sau alienații mintali, etc.