Carta Drepturilor Fundamentale

I. INTRODUCERE

Elaborată de o convenţie ce a reunit instituţiile europene, reprezentaţi ai parlamentelor naţionale, jurişti, cadre universitare şi reprezentanţi ai societăţii civile, Carta Europeană a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată ca recomandare şi text de referinţă de către Consiliul European de la Nisa în decembrie 2000. Aceasta reprezintă un text complementar la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului iniţiată de către Consiliul Europei.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene regrupează într-un text unic, pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, ansamblul drepturilor civice, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni şi ale tuturor persoanelor ce trăiesc pe teritoriul Uniunii.

În partea introductivă a Cartei se arată că „Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”.

Carta este structurată într-un Preambul şi 54 de articole, grupate în cadrul a şase capitole:

Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia. Astfel, în Preambul se afirmă scopul UE de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă a Europei pe baza respectării valorilor indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, întărind prin Cartă protecţia drepturilor fundamentale conforme evoluţiei societăţii, progresului social şi dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice. De asemenea, în cadrul celor şapte capitole, inovând faţă de constituţiile tradiţionale, Carta face o distincţie mai explicită între „drepturile cetăţenilor” şi „drepturile tuturor indivizilor” rezidenţi pe teritoriul Uniunii.

Totodată, Carta reprezintă o inovaţie şi prin conţinut, fiind mult mai vast decât cel al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţile fundamentale. În vreme ce Convenţia se limitează la drepturile civile şi politice, Carta drepturilor fundamentale acoperă şi celelalte domenii, precum dreptul la o bună administrare, drepturile sociale ale lucrătorilor, protecţia bunurilor personale sau bioetica.

În spiritul respectării principiului universalităţii, drepturile enumerate în Cartă sunt acordate, în majoritate, oricărei persoane, independent de naţionalitatea sa sau de locul său de rezidenţă. Carta urmăreşte exclusiv protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în raport cu acţiunile întreprinse de instituţiile Uniunii Europene şi de statele membre în aplicarea tratatelor Uniunii.

În momentul în care statele membre ale Uniunii au lansat ideea redactării unei Carte a drepturilor fundamentale, nu i-au stabilit şi statutul. Acesta trebuia analizat ulterior atunci când textul era definitiv adoptat, întrebarea fiind dacă acesta trebuia integrat în tratate, conferindu-i astfel o valoare juridică obligatorie pentru statele membre şi pentru instituţiile Uniunii Europene.

Odată cu tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte caracter juridic obligatoriu pentru 25 de state membre, Regatul Unit şi Polonia obţinând o derogare de la aplicarea Cartei.

II. SCURT ISTORIC A CARTEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE

A UNIUNII EUROPENE

Drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt valori esenţiale ale Uniunii Europene. Introduse chiar în tratatele sale fondatoare, acestea au fost consolidate prin adoptarea unor serii de documente, care au facilitat parcurgerea unor etape instituţionale.

Astfel, istoria Uniunii Europene poate fi reperată prin prisma evoluţiei protecţiei drepturilor omului, ce a influenţat decisiv forma, precum şi funcţiile actuale ale organizaţiei. De asemenea, prin fiecare pas prin care au fost stabilite noi reglementări, ce au condus la dezvoltarea Uniunii, au fost acordate noi garanţii în privinţa drepturilor omului.