Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fndamentale a Uniunii Europene

1. Scurt istoric al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

În iunie 1999 Consiliul European de la Köln a ajuns la concluzia că drepturile fundamentale aplicabile la nivelul UE ar trebui să fie consolidate într-o cartă pentru a le oferi o mai mare vizibilitate.

Şefii de stat sau de guvern au considerat că statutul ar trebui să conţină principiile generale stabilite şi formulate în cadrul Convenţiei Europene sau rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. De asemenea, Carta socială europeană, prin enunţarea drepturilor economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, a avut un rol important alături de Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor. Totodată, documentul reflectă şi principiile derivate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Carta a fost elaborată de o convenţie alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru şi al Comisiei Europene, precum şi din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale. Asadar, documentul a fost proclamat, în mod oficial, la Nisa în decembrie 2000 de Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, iar semnarea acestui document reprezentând unul dintre cele mai importante momente pe drumul integrării europene, reafirmând convingerea semnatarilor că respectul drepturilor omului, al valorilor fundamentale, constituie regula esenţială pe care se întemeiază colaborarea statelor europene. Semnificaţia deosebită a acestui document, dar şi conţinutul prevederilor sale, au determinat, încă din acel moment, pe unii specialişti să vadă în adoptarea sa un pas în vederea elaborării Constituţiei Uniunii Europene.

În decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a fost anexată Tratatului de la Nisa, fără a i se conferi valoare juridică, dar cu o însemnată valoare politică. Încă de la început Carta a fost chemată să răspundă unor problematici, precum asigurarea unui rol mai activ al Uniunii Europene în lume ca apărătoare a drepturilor omului, fapt ce angaja UE ca un tot, în condiţiile în care sistemul hibrid anterior s-a dovedit nefuncţional în a asigura un rol practic şi simbolic la nivelul global al Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte pregătirea condiţiilor impuse de adaptarea politicilor în domeniul drepturilor omului.

După cum este menţionat în cadrul paragrafului 2 al art. 6 din Tratatul de la Maastricht: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă ele din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, în calitate de principii generale de drept comunitar”. Aceste prevederi s-au păstrat şi în cadrul Tratatului de la Amsterdam, însă, din acest moment, competenţa Curţii de Justiţie arată dorinţa autorilor Tratatului de a dezvolta, cel puţin simbolic, protecţia drepturilor omului.

Prin reglementarea statutului său în Tratatul constituţional, Carta, al cărei conţinut nu a fost modificat în raport cu textul elaborat de Convenţia condusă de Roman Herzog, ar fi dobândit atât valoare juridică obligatorie, cât şi valoare constituţională, această prevedere având caracter de noutate.

2.Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin prisma Tratatul de la Lisabona

Potrivit acestuia, Uniunea Europeană se substituie Comunităţii Europene şi dobândind personalitate juridică, devine fundamentată pe dispoziţiile a două tratate: Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul asupra funcţionării Uniunii. Întregul ansamblu al dispoziţiilor comunitare se subordoneaza unei singure organizaţii interguvernamentale, Uniunea Europeană, dispărând cei trei piloni, dar menţinându-se specificitatea cooperării în domeniul politicii de apărare, externe şi de securitate comune12. De asemenea, Carta drepturilor fundamentale dobândeşte forţă juridică obligatorie, devenind în acest mod accesibilă tuturor cetăţenilor europeni. Deşi aceasta figurează în cuprinsul tratatului doar sub forma unui articol ce face trimitere la textul său şi la dispoziţiile sale, Carta poate să contribuie în mod direct la consolidarea politicii Uniunii în materia protecţiei drepturilor fundamentale. Pe lângă recunoaşterea dreptului de iniţiativă a cetăţenilor, tratatul conferă competenţe sporite deopotrivă parlamentelor naţionale şi celui european, extinde domeniile în care actele urmează a fi adoptate prin procedura codeciziei şi întăreşte controlul politic exercitat de către Parlamentul European.