Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Cu prilejul celei de-a 50 aniversări a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului a fost lansată o dezbatere pe tema oportunităţii de a crea un catalog al drepturilor fundamentale, inclusiv a drepturilor economice şi sociale ale cetăţenilor europenei pe baza, între altele, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Secretariatul şi coordonarea administrativă a fost asigurată de Secretariatul general al Consiliului. Preşedintele ales de membrii Convenţiei, în persoana lui Roman Herzog (fostul preşedinte al Republicii Federale a Germaniei şi fost judecător al Curţii Constituţionale Federale) a fost însărcinat cu stabilirea programului de lucru şi a lucrărilor pregătitoare. În principiu, dezbaterile Convenţiei şi documentele prezentate în cursul dezbaterilor erau publice. Au fost create grupuri de lucru şi comitetul de redactare compuse dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi dintr-un reprezentant al Comisiei, care au elaborat un prim proiect al Cartei în colaborare cu ceilalţi membri. Convenţia şi-a ţinut reuniunile la Bruxelles şi a aplicat regimul lingvistic integral (11 limbi).

7 decembrie 2000 – În cadrul Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa a fost adoptată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Semnificaţia deosebită a acestui document, dar şi conţinutul prevederilor sale, i-a determinat pe unii specialişti să vadă în adoptarea sa un pas pe calea elaborării viitoarei Constituţii a Uniunii Europene.

Pentru prima dată în istoria Europei, Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene însumează în cadrul unui singur document întreaga arie a drepturilor civile, politice, economice şi sociale.

Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni şi străini, întrunind, pentru prima dată, în cadrul unui document unic, drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE.

Având în vedere conţinutul Cartei, se poate afirma, că prin acest important document, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, au fost recunoscute, reafirmate şi dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturile omului, drepturi care rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Carta europeană a drepturilor fundamentale are o foarte mare importanţă în evoluţia Uniunii Europene (UE) şi, în consecinţă, pentru mişcarea sindicală şi pentru politicile sociale comunitare. Pentru prima dată de la crearea Comunităţii Economice Europene în 1957, Carta expune, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice, civile şi politice de care pot beneficia toţi cetăţenii europeni.

Este, de asemenea, singurul text de acest tip la nivel internaţional. Este vorba de

drepturi, de principii şi de valori inalienabile pe care instituţiile UE trebuie să le ia

în considerare atunci când construiesc şi aplică legislaţia europeană.

Cu toate că nu a fost integrată în tratatele UE (care constitue baza juridică după

care funcţionează Uniunea Eurpeană), Carta drepturilor fundamentale este o componentă importantă a proiectului de Tratat constituţional al UE. Din 2000 Carta a avut un impact din ce în ce mai mare asupra tuturor instituţiilor UE, inclusiv asupra tribunalelor europene unde avocaţii au făcut referire la aceasta în mai multe cazuri.

Carta europeană a drepturilor fundamentale cuprinde şase categorii de drepturi :

demnitatea, libertăţile, egalitatea, solidaritatea, cetăţenia şi justiţia.

Aceste capitole conţin dispoziţii care se află in centrul legislaţiei privind relaţiile de muncă şi a relaţiilor industriale în Europa, acoperind drepturile sindicale şi sociale cheia de boltă a misiunii mişcării sindicale.

De la constituirea sa, Uniunea Europeană a fost percepută în primul rând ca o

entitate economică bazată pe cooperarea economică, o piaţă comună şi o monedă unică. Prosperitatea economică este necesară progresului social, însă acest model de unitate economică nu poate funcţiona corect decât într-o societate in care fructele creşterii sunt împărţite în mod echitabil.