Cazul Fortuit

1. Noţiunea şi caracterizarea cazului fortuit

Cazul fortuit prezentat la art. 47 C. pen. este reprezentat de acţiunea-inacţiunea unei persoane care produce un rezultat neconceput, neurmărit şi nedovedit de autorul acţiunii, rezultatul datorându-se unei forţe naturale a cărei prezenţă nu a putut fi prevăzută.

Rezultatul acţiunii nu poate fi prevăzut şi nici nu va fi imputat din punct de vedere subiectiv autorului faptei, excluzându-se în acest mod caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăţie.

Limita de comparaţie a imposibilităţii de prevedere a faptei este generată de aprecierea că, în situaţii identice, nici o persoană nu ar fi putut să prevadă rezultatul produs .

Cazul fortuit este, aşadar, un caz în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (de exemplu, un tractorist atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ, care explodează distrugând tractorul şi rănind grav o altă persoană; mai mulţi ţărani adună fânul în căpiţe care sunt incendiate de un trăsnet; cineva administrează unei persoane o substanţă toxică dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui medicament etc).

Caracteristic cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos, neaşteptat, datorită faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat.

Deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, totuşi acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări imprevizibile.

Imprevizibilitatea ivirii împrejurării cauzatoare a rezultatului însuşi exclude vinovăţia persoanei şi, prin aceasta, caracterul penal al faptei.

Trebuie să fie subliniat însă caracterul obiectiv şi general al imprevizibilităţii rezultatului, în cazul fortuit, în sensul că ea ţine de limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere a ivirii împrejurărilor fortuite. Nimeni, în această situaţie, nu poate şi deci nu i se poate pretinde să prevadă rezultatul socialmente periculos. Tocmai

în aceasta constă deosebirea dintre imprevizibilitatea ivirii împrejurării fortuite şi imprevizibilitatea subiectivă care apare în situaţia în care făptuitorul, deşi trebuie să prevadă rezultatul în genere previzibil al faptei sale, totuşi, datorită unor deficienţe şi limite personale, n-a putut prevedea în fapt acest rezultat. Imprevizibilitatea este, în acest caz, subiectivă şi deci personală.