Ce Aduce Nou Tratatul de la Amsterdam

Încă de la sfârşitul negocierilor Tratatului de la Maastricht, s-a convenit ca acesta să fie revizuit până la sfârşitul deceniului.

Conferinţa interguvernamentală convocată pentru a analiza rezultatele aplicării Tratatului de la Maastricht s-a transformat într-o dezbatere asupra modificărilor pe care trebuie să le sufere UE din perspectiva primirii de noi membri (cele 10 state din Europa Centrală şi de Est care au încheiat Acorduri de asociere, plus Cipru, Malta şi Turcia). Ea a durat mai mult de un an, fiind deschisă la Torino pe 26 martie 1996 şi s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la nivel înalt cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997.

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de cãtre statele membre ale UE la 2 octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam, prevedea patru obiective majore:

- eficientizarea arhitecturii instituţionale a UE în vederea viitoarei extinderi;

- plasarea aspectelor legate de crearea de noi locuri de muncă şi a celor legate de drepturile cetăţenilor între preocupările majore ale UE;

- suprimarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor şi întărirea securităţii;

- să permită Europei să-şi consolideze poziţia pe plan mondial.

Tratatul de la Amsterdam a avut următoarea contribuţie:

1. Adoptarea unor reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă, în principal statelor membre; este consacrat principiul general al nediscriminării; este întărit principiul egalităţii între sexe la locul de muncă, cu posibilitatea aplicării unei discriminări pozitive faţă de femei.

2. Modificarea concepţiei cu privire la ritmul şi obiectivele integrării, prin înscrierea principiului „flexibilităţii” în ceea ce priveşte conceperea procesului de integrare a noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare.

3. Precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cetăţenia Uniunii, în sensul că ultima doar o completează pe cea naţională, nu o înlocuieşte.

4. Introducerea unor reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi regimul vamal. În acest sens, au fost introduse în Tratat (cu unele derogări pentru unele state) prevederile Acordului Schengen, semnat în iunie 1985, în mica localitate luxemburgheză cu aceeaşi denumire, de către Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germană şi Franţa şi prevedea abolirea graduală a controalelor la frontierele comune.

Acordul Schengen a apărut ca rezultat al colaborării interguvernamentale, nu al celei comunitare, din dorinţa statelor respective de a realiza un avans mai rapid în direcţia integrării, într-un moment în care condiţiile politice nu erau reunite în interiorul sistemului decizional comunitar.

Ulterior, şi celelalte state membre ale UE, cu excepţia Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, au semnat acordul Schengen, precum şi Norvegia şi Islanda, care nu sunt membre ale UE.

În condiţiile în care integrarea politică s-a alăturat celei economice în construcţia comunitară, întreg acquis-ul Schengen a putut fi integrat Uniunii prin cuprinderea sa în Tratatul de la Amsterdam.

Principalele sale prevederi se referă la:

- cooperarea între statele membre înăuntrul cadrului juridic şi instituţional al UE, Comitetul executiv fiind înlocuit de către Consiliul de miniştrii;

Tratatul de la Amsterdam recunoaşte un regim special pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, care nu au semnat acordul. Aceste state pot menţine controalele la frontierele lor, dar pot să decidă şi participarea la acord, în totalitate sau doar sub anumite aspecte;

- acquis-ul Schengen trebuie acceptat în totalitate de către toate statele care doresc să adere la UE.