Cetățenia

Sub aspect subiectiv, cetățenia desemnează un statut: un complex de drepturi și de obligații ce revin unei persoane, unite printr-o conexiune specifică.

Deși în accepțiunea de apartenență la un anumit stat, cetățenia (naționalitatea) este prezentă de când există formațiunile politice numite state, reglementarea expresă a dobândire și de pierdere a calității de cetățean apare abia către sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Participarea crescândă a indivizilor la deciziile statului precum și emergența ideii de stat național au dus la necesitatea determinării precise a sferei indivizilor având drept de vot, obligații militare etc. Evoluția instituției cetățeniei poate fi privită deci și ca un corolar al emancipării politice treptate a individului și a dobândirii progresive de către acesta a unor prerogative decizionale în stat. Cu un secol în urmă, juristul german Georg Jellinek a clasificat categoriile posibile de statut juridic al individului în patru categorii, în funcție de gradul de implicare al individului în viața statului:

- statutul pasiv: individul are obligația de a efectua prestații către stat, fără ca de aici să decurgă o obligație corelativă a statului; prestațiile statului (privind siguranța persoanei și a patrimoniului) se produc în interesul membrilor societății, însă nu ca expresie a unei obligații corelative obligațiilor indivizilor;

- statutul negativ (status libertatis): libertatea individului față de stat; statul are obligația negativă de a se abține de la ingerințe în sfera libertății individuale;

- statutul pozitiv (status civitatis): pretenții privind prestații din partea statului; constituie baza pentru ansamblul prestațiilor efectuate de stat în interesul indivizilor;

- statutul activ (statutul civității active): constă în exercitarea drepturilor politice propriu zise, fiind vorba de această dată de prestații pentru stat.

Aceste patru statute trasează o linie ascendentă, în care individul care datorează supunere statului apare inițial lipsit de personalitate, apoi i se recunoaște o sferă independentă, extrastatală a libertății, apoi statul însuși își asumă obligația unor prestații față de individ pentru ca în fine, voința individuală să participe la exercitarea autorității statale.

Înainte de a examina în detaliu instituția cetățeniei sunt necesare câteva precizări terminologice. Apartenența individului la stat a fost desemnată în literatura de specialitate prin termeni precum: supușenie, naționalitate, cetățenie sau resortisanță. Sensul acestor termeni nu este întotdeauna identic.

Supușenia desemnează apartenența la un stat, indiferent de împrejurarea că titularul statutului respectiv are sau nu drepturi politice. Noțiunea este utilizabilă în cazurile în care organizarea politică a unui stat nu are caracter democratic, indivizii neparticipând prin vot la formarea voinței politice în stat. Dat fiind faptul că în prezent marea majoritate a statelor fie au o organizare democratică fie mimează o asemenea organizare, termenul de supus („sudit” „sujet”, „subject”) are relevanță mai mult sub aspect istoric.

Termenul de naționalitate a fost multă vreme utilizată în sens identic cu cel de cetățenie. Totuși noțiunea de naționalitate are un sens mai larg, acoperind și acele persoane care țin de jurisdicția unui stat, sunt privite de dreptul internațional ca ținând de statul respectiv dar nu au toate drepturile cetățenești. În unele legislații se face o distincție clară între „naționali” și „cetățeni”. În cazul persoanelor juridice, apartenența acestora la un anumit stat - de regulă statul în care își au sediul - este desemnată prin termenul de „naționalitate”; este lipsit de sens să vorbim de „cetățenia” persoanelor juridice.

Termenul de „resortisant” este utilizat în general cu același sens ca al termenului de „subiect” (sujet) sau de supus.

În concepția legiuitorului român, cetățenia „este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român” (art. 1, alin. 1 din Legea cetățeniei).

- 2. Principii care guvernează reglementarea cetățeniei române

Dintre normele incidente cetățeniei pot fi decelate câteva principii ce guvernează instituție juridică. Numărul lor precum și formularea concretă a acestora variază de al un autor la altul. Unele sunt comune reglementării cetățeniei în majoritatea statelor (egalitatea în drepturi, tempus regit actum, competența exclusivă a statelor în a reglementa propria cetățenie, interdicția privării arbitrare de cetățenie); altele sunt întâlnite doar în cazul anumitor legislații (ius sanguinis). Considerăm că principiile guvernând reglementarea cetățeniei sunt următoarele: 1) egalitatea în drepturi; 2) lipsa relevanței directe a căsătoriei în privința dobândirii sau pierderii cetățeniei; 3) ius sanguinis; 4) interdicția privării arbitrare de cetățenie; 5) tempus regit actum; 6) Reglementarea în mod exclusiv de către statul român a cetățeniei române; și 7) unicitatea. Uneori ca principiu guvernând cetățenia figurează și exclusivitatea calității de titular al tuturor drepturilor consacrate în constituție. Această privilegiere a cetățenilor este reală și evidentă, întâlnindu-se practic în toate legislațiile. Totuși ea este imanentă noțiunii de cetățenie; orice comunitate politică discriminează între proprii ei membri și cei care nu fac parte din ea.

Egalitatea în drepturi