Cetățenia Europeană

1. Introducere

Cetăţenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei. Ea vizează o

cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în locul apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional. Ea îşi propune să

construiască o comunitate politică transteritorială şi să facă din Uniune un spaţiu public

comunitar.

Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovaţie conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene. Incluzând drepturi , obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.

Articolul 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul articol 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale (ea se suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei naţionale), făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte). De aici decurg două concluzii practice: este mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a putea beneficia de cetăţenia Uniunii; cetăţenia europeană va completa şi se va adăuga la drepturile conferite de cetăţenia statală. O Declaraţie anexată Trataului de la Maastricht subliniază că "problema dacă o persoană posedă cetăţenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia naţională a statului membru respectiv", Aşadar, în ultimă instanţă îi revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi.

Ideea unei cetăţenii europene nu este o noutate la nivel comunitar. Ea poate fi identificată sub forma unei noi dezvoltări istorice a conceptului de cetăţenie, prin modificarea dimensiuni lor şi a formelor dispoziţiilor juridice şi politice. Cetăţenia europeană are o puternică semnificaţie politică iar principiile sale stau la baza valorilor politice ale unei democraţii moderne care constituie temeiul procesului de integrare.

Sub aspect strict constitutional, noua instituţie cetăţenească creată prin Tratatul de la Maastricht nu este compatibilă cu cea atribuită unui cetăţean al unuia din cele 15 state membre.

Cetăţenia europeană este un alt tip de identitate colectivă. Ea nu se mai raportează la un

anumit stat şi este decuplată de teritoriu şi naţionalitate. Indiferent de limbă, istorie sau

tradiţii, cetăţenii îşi exprimă loialitatea faţă de instituţiile U.E. şi participă la o guvernanţă

transfrontalieră.

Transformarea statelor naţionale în unităţi ale Federaţiei Europene, aşa cum se

prefigurează în diversele proiecte unionale, presupune însă nu numai o cetăţenie europeană

ci şi cetăţeni europeni.

Cetăţenia europeană a plasat cetăţenii sub protecţia dreptului comunitar, furnizând o eventuală platformă în favoarea dezvoltării federale a Uniunii Europene actuale.

Aşa cum o defineşte Tratatul de la Maastricht cetăţenia europeană constă în posibilitatea dată fiecarui individ care are cetăţenia unui stat membru de a fi considerat cetăţean al Uniunii.

Conceptul general de "cetăţenie” are 3 laturi:

- politică( prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor);

- civilă (care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală);

- socială (care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, dreptul la locuinţă, etc.).

2. Cetăţenia şi cetăţenia europeană

Noţiunea de cetăţenie îşi găseşte originea în dreptul intern. Potrivit concepţiei propuse de Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice, şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaţii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetăţenia e recunoscută de catre stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participă la guvernarea Cetăţii. Dar există exceptii, ca de exemplu „cetăţenia britanică de peste mări” sau cea a Uniunii franceze. Dreptul internaţional recunoaşte acest statut privilegiat, condiţionat de naţionalitate, care presupune, în principal, dreptul de şedere pe teritoriul naţional, participarea la viaţa politică (dreptul de a alege şi de a fi ales), accesul la funcţiile publice, dreptul la protecţia diplomatică.

Noţiunea de cetăţenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi şi obligaţii corespondente. Ea implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii.

Structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre.

3. Recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene

Recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene nu au fost atât de

simple cum au părut la începutul anilor ’90 când, din iniţiativa primului ministru spaniol

Philippe Gonzales, s-au făcut primele demersuri comunitare în acest sens. Unii analişti

au văzut această întârziere ca o disfuncţie internă a construcţiei europene. Neunreither (1995, p. 5), de exemplu, consideră că problemele cetăţeniei şi participării populare au fost sacrificate încă de la început, procesul construcţiei europene fiind rezultatul deciziei unor elite politice şi al concertării „la vârf“. În acest sens, după Neunreither, au existat trei etape:

• „Prima Europă“, cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, a fost

reglementată de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de tip paternalist:

guvernanţii au decis pe baza unui design politic foarte elaborat, dar fără o participare

populară propriu-zisă. La vremea respectivă, când priorităţile imediate erau de altă natură

(satisfacerea nevoilor zilnice, vindecarea traumatismelor morale, reconcilierea postbelică),

foarte puţini cetăţeni întrezăreau importanţa noului proiect european.