Cetățenia Europeană

1. Introducere

Crearea unei cetățenii europene este unul dintre obiectivele politice ale Uniunii Europene prin care se dorește promovarea progresului social-economic, crearea unui spațiu fără frontiere interne și întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre.

În spiritul libertății de circulație a persoanelor înscrisă în tratate, în anii 1960 s-a născut ideea de a stabili o cetățenie europeană înzestrată cu drepturi și datorii definite precis. În urma dezbaterilor pregătitoare îndeplinite de la mijlocul anilor 1970, Tratatul asupra Uniunii Europene, adoptat la Maastricht în 1992, îi dă Uniunii drept obiectiv să întărească protejarea drepturilor și intereselor cetățenilor ( din statele membre ) prin instaurarea unei cetățenii a Uniunii.

În paralel, tratatele de după Maastricht au încercat să consolideze drumul spre un Homo europeus înaintând principiul unei cetățenii europene armonizate cu noile prerogative: drept de vot și eligibilitatea la alegerile municipale și europene în statul de rezidență, protecție diplomatică din partea unui cu totul alt stat membru în aceleași condiții ca și naționalii acestui stat, deschiderea unui recurs pe lângă un mediator pentru proasta administrare și dreptul de petiție în fața Parlamentului European.

Cetățenia Uniunii poate fi definită ca fiind totalitatea drepturilor politice, economice și sociale garantate de către Uniunea Europeană complementare celor de care se bucură cetățenii UE în calitatea lor de cetățeni ai statelor membre. Una dintre caracteristicile cetățeniei europene este faptul că aceasta este inseparabilă de cetățenia națională care rămâne primară și originară.

Cetățenia Uniunii se prezintă ca o “cetățenie satelit ”, în sensul că dobândirea sau pierderea sa este condiționată de dobândirea sau pierderea cetățeniei unuia dintre statele membre ale Uniunii. În acest sens, dispoziția din art. 17 al TCE este foarte clară: “ Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru.”

Cetățeanul Uniunii nu mai este, din punct de vedere material, un străin în raporturile sale cu alți cetățeni ai celorlalte state din UE. Acesta are, atât un statul național, cât și unul transnațional, asemănător celui național. În acest fel, el împărtășește cu ceilalți cetățeni ai UE un pachet de drepturi și libertăți suplimentare, garantate de către un sistem juridic unic, cel comunitar.

Cetățenia ca și concept are un conținut atât politic ( definind statutul personal al unui individ ) cât și juridic ( referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca ). Condiția existențială a cetățeniei este capacitatea de a avea drepturi și de a le putea pune în aplicare. Pe cale de consecință, cetățenia europeană există în măsura în care titularii săi se pot bucura de drepturile care derivă din acest statut.

Prin Tratatul de la Lisobona se promovează o Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, iar prin introducerea Cartei drepturilor fundamentale în dreptul primar european, sunt prevăzute noi mecanisme de solidaritate, asigurând o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

2. Drepturile și obligațiile cetățenilor europeni

Dezbaterea asupra cetățeniei europene s-a înscris, începând cu anii ʼ70, în cea mai amplă dezbatere asupra Uniunii Europene. Noțiunea de cetățenie europeană implică o viziune federalistă asupra unificării europene, aceasta conferindu-le indivizilor drepturi și obligații proprii, dincolo de drepturile și îndatoririle lor naționale.

Articolul 17 TCE ( actualul articol 20 TFUE ) menționează că, prin dispozițiile Tratatului, cetățenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, dar, în mod egal, aceștia au o serie de obligații, fără însă a le specifica, de unde se poate deduce că obligațiile sunt corelative drepturilor dobândite.

Articolele 17-22 TCE ( actualele art. 20-25 TFUE ) definesc limitele statutului de cetățean european și imprimă o mai mare dinamică situațiilor juridice de care indivizii se bucură deja. În parte, substanța drepturilor conexe cetățeniei europene a consacrat, în mod oficial, un anumit acquis comunitar și a consolidat drepturi, deja, prezente în dreptul derivat sau în practică ( dreptul la libera circulație sau dreptul de petiție la Parlamentul European ). O noutate absolută constă în aceea că cetățenilor li s-au recunoscut drepturi politice importante, precum dreptul de vot și de a fi aleși pentru alegerile europene și municipale.

Printre modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam se numără și consacrarea unei norme negative, cu privire la principiul nediscriminării pe bază de cetățenie/ naționalitate, potrivit căreia Consiliul, hotărând cu unanimitate de voturi, pe baza unei propuneri din partea Comisiei și cu consultarea prealabilă a Parlamentului european, poate lua deciziile necesare cu privire la lupta împotriva discriminării întemeiate pe sex, rasă sau origine etnică, religie ori convingeri personale, handicap, vârstă sau orientări sexuale. Este vorba aici despre un alt temei juridic prin care Curtea de Justiție, pe de o parte, și celelalte instutiții ale UE, pe de altă parte, vor putea să combată discriminarea, încă prezentă, între persoanele de cetățenii/ naționalități diferite.