Cetățenia Europeană

Capitolul I

Introducere

Noţiunea de cetăţenie îşi găseşte originea în dreptul intern. Potrivit concepţiei propuse de Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice.

Ca regulă, cetăţenia e recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participa la guvernarea Cetăţii. Dreptul internaţional recunoaşte acest statut privilegiat, condiţionat de naţionalitate, care presupune, în principal, dreptul de şedere pe teritoriul naţional, participarea la viaţa politică (dreptul de a alege şi de a fi ales), accesul la funcţiile publice, dreptul la protecţia diplomatică.

Cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale Uniunii Europene. Mai exact, noul art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunităţii Europene“ (fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care beneficiază în prealabil de naţionalitatea unuia din statele membre.

Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht şi dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaţionale şi vine în completarea cetăţeniei naţionale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât în propria ţară.

Astfel el se referă la:

- dreptul de mişcare liberă şi rezidenţă în oricare din ţările membre ale U.E.;

- dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European şi alegerile locale;

- dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în care propria ţară nu are reprezentanţă consulară;

- dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa Avocatului Poporului („Ombudsman“).

Noţiunea de cetăţenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi şi obligaţii corespondente. Ea implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în aceasta calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă.

Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”, rezervate cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii.

Trebuie reţinut încă de pe acum că structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre.