Cetățenia Română

1.Noţiunea şi natura juridică a cetăţeniei

Iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul de naţionalitate. În timp însă, s-a renunţat la folosirea acestui termen datorită faptului că naţionalitatea are o semnificaţie mai mult politică, indicând faptul că un individ face parte dintr-o colectivitate în raport cu care manifestă legături lingvistice, economice, culturale etc.

Pentru a se evita diverse confuzii şi speculaţii posibile din punct de vedere juridic s-a optat pentru folosirea termenului de cetăţenie care exprimă un anumit statut juridic al individului.

Noţiunea de cetăţenie poate fi utilizată în două sensuri: unul juridic şi unul politic.

În sens juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, dar şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane ce au calitatea de cetăţean, cărora le revin drepturi, obligaţii şi îndatoriri fundamentale.

Sensul politic al noţiunii de cetăţenie transmite un conţinut politic.

Legea cetăţeniei române Nr.21 din 1 Martie 1991 defineşte cetăţenia română (art.1) ca “legătura şi apartenenţa unei personae fizice la statul român”.

Ion Deleanu, în tratatul intitulat Instituţii şi proceduri constituţionale afirmă că: “cetăţenia exprimă apartenenţa unei personae la statul roman. Ea nu este numai o simplă relaţie de apartenenţă. Cetăţenia este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice ce intervin între o persoană fizică şi statul roman, situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi.”

Cetăţenia a mai fost considerată ca fiind “acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizcă şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi Legile României.”(în concepţia lui Ioan Muraru); În acelaşi sens: Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Consituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, p.137. Aceaşi idee a fost preluată şi de Dumitru Vieru, respective Eufemia Vieru, Drept constituţional şi instituţii politice , p.82-83.

Tudor Drăganu – Drept constituţional şi insituţii politice, p.132, defineşte cetăţenia ca fiind “situaţia juridică rezultând din apartenenţa unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că aceasta are plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de patrie şi cea de apărare a ei.”

Potrivit profesorului universitar Cristian Ionescu, “cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între statul roman şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale, prin care se exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul, care în acelaşi timp îi impune anumite îndatoriri fundamentale”.(Cristian Ionescu, Insituţii Politice şi Drept Constituţional, Editura Economică, Bucureşti 2002, p.291)

În opinia mea, sintetizând, Cetăţenia Română este acea calitate a personei fizice care exprimă relaţii permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi statul român, dovedind apartenenţa sa la acest stat şi oferind posibilitatea persoanei de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Consituţie şi de Legile române.

Autorii Eufemia şi Dumitru Vieru apreciază că “în calitate de instituţie juridică, cetăţenia este privită ca ansamblul de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau pierdere a calităţii de cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie”.(Drept consituţional şi Instituţii politice, editura Economică, Bucureşti 2005, p.83)

În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei române punctul de plecare trebuie să fie obligatoriu conţinutul pe care îl exprimă, adică drepturile şi obligaţiile. Recunoaşterea acestora se poate face prin intermediul capacităţii juridice.

Capacitatea juridică este posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică este condiţia necesară pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare.

Un prim element al capacităţii juridice este calitatea de persoană fizică, iar un al doilea element este reprezentat de cetăţenie, întrucât capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul cetăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor.

Dar atenţie: această împărţire nu trebuie confundată cu împărţirea în capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă din dreptul civil.

În această ordine de idei, se desprinde că cetăţenia este un element al capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.

Ion Deleanu ne vorbeşte despre instituţia juridică a cetăţeniei române care, în reglementare actuală, nu mai este o instituţie care să aparţină în exclusivitate dreptului consituţional. Ea nu aparţine în exclusivitate nici altei ramuri a dreptului. Este o instituţie complexă, integrând elemente specifice mai multor ramuri ale dreptului; este o insituţie juridică aflată la confluenţa mai multor subsisteme juridice normative. Cetăţenia este şi o instituţie de drept constituţional, întrucât ea este o expresie a suveranităţii puterii politice şi numai cetăţenii români au dreptul de a participa la exercitarea puterii în formele insituţionalizate ale democraţiei directe sau în cele ale democraţiei reprezentate.(Ion Deleanu, Instituţii şi Proceduri constituţionale, Editura Servo-Sat, Arad 2001, p.169)