Cetățenia UE

”Cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membrii efectivi ai comunității.Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ceea ce privește respectarea drepturilor și obligațiilor consecutive.Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitate față de civilizația pe care o împărtășesc în comun.Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună.” Marshall(1973)

1.Contextul cultural și istoric al cetățeniei

Termenul ca atare vine din gândirea greaca, fiind preluat de limbile europene moderne (în special franceza și engleza) prin intermediul limbii latine.A apărut mai întâi în cetățile-stat din Grecia antică și a fost transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice grecești.

Aici a cunoscut o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea civică (idealul moral al Romei republicane) și de problemele de implementare a cetățeniei romane.Uitat mult timp, termenul de cetățenie a reapărut în timpul Revoluției Franceze (1789), când a fost coroborat pentru prima dată cu drepturile omului.Secolul XIX a consacrat relația dintre cetățenie și statul-națiune pentru ca, din nou, să urmeze o fază de declin, în perioada interbelică. Sensul multidimensional de astăzi (cetățenia politică, civilă și socială) îl datorăm sociologului englez Marshall (1950) care, practic, a reușit să capteze interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic.De atunci, cetățenia domină dezbaterea contemporană din științele politice și sociale.

Constatăm că termenul de „cetățenie“ este specific limbii latine și limbii engleze, care încorporează rădăcina comună „civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la rândul său, este o traducere a cuvântului „polis“, denumirea greacă pentru cetatea-stat. În limbile scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg) iar în limba germană apar trei referințe diferite: una care denumește naționalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemnează statutul de deținător de drepturi („Staatsbürgerschaft“) și alta care subînțelege participarea politică („Staatsbürgerstatus“). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetățenie trimite la „obscia“, care înseamnă de fapt comunitate (prima forma de organizare politică, înaintea statului unitar).Cele mai mari diferențe se constată însă în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrală, de exemplu, cetățenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în limba araba ea evocă apartenența la un anumit teritoriu („wand“ = patrie, teritoriu).În sfârșit, în limba chineză se pune accentul pe obligații și îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependenței părții față de ansamblu și a loialității individului față de stat.

Cetățenia adaugă fiecărui cetățean al unui stat membru o nouă identitate și conferă anumite drepturi specifice, pe lângă drepturile fundamentale ale omului.În general cetățenia presupune apartenența la o comunitate,ceea ce presupune drepturi și obligații.Primul drept este acela de a avea posibilitatea stabilirii legii, iar îndatorirea este aceea de a respecta legea, exercitându-și libertatea, organizându-și relațiile cu ceilalți în cadrul definit de lege.

Trebuie menționat că naționalitatea și cetățenia sunt două concepte juridice diferite,chiar dacă în general dependente.P.Legarde și H.Battefil defineau naționalitatea ca “apartenența unei persoane la populația constitutivă a statului”, în timp ce cetățenia apare ca statut al cetățeanului, conferindu-i o serie de drepturi și obligații față de stat, în vederea participării la suveranitatea acelui stat.Cele doua concepte sunt dependente întrucât naționalitatea este calea principală de acces a cetățeniei.

Cetățenia reprezintă una dintre identitățile individuale și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care face posibilă exercitarea efectivă a statutului de cetățean.

Făcând mici pași spre realitatea actuală nu putem evita noțiunea de cetățenie europeană.Acesta este un concept relativ nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional, concept ce reunește elementele locale, naționale și supranaționale, simbolizând la modul ideal comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene:asigurarea păcii în Europa si atașamentul față de valorile comunitare.Cetățenia europeană are ca scop fundamental consolidarea imaginii și identității Uniunii Europene, precum și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană.

2. Evoluția istorică a cetățeniei

În Atena, statutul de „cetățean“ era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000).Un număr asemănător era reprezentat de sclavii și femeile, care aparțineau comunității domestice sau „domos“, fără să beneficieze de statutul de cetățean.

Statutul de cetățean presupunea:

a) apartenența la „polis“ (republica ateniană);

b) participarea - dreptul de a lua parte la Adunarea Populară („Ecclesia“);

c) identitatea - este ceea ce Aristotel numește „methexis“, respectiv mândria de a fi grec.

În Roma Antică statutul de cetățean roman („civitas“) conferea dreptul de mobilitate și drepturi civice (de ex.participarea publică) acordate inclusiv populației din teritoriile ocupate (de ex. Saul din Tarsus devenit Apostolul Pavel). Pentru a-i diferenția, romanii au introdus două categorii de cetățeni: cei care proveneau din metropolă și noii cetățeni, fără drept de vot („civitas sine suffragio“).Romanii au păstrat cele trei caracteristici inițiale (apartenența, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată (dreptul roman) și virtutea civică („virtus“), un ideal moral care promova patriotismul și devoțiunea față de interesul general.Cicero, Cato și Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialității și altruismului, preluat ulterior ca o valoare centrală a Renașterii italiene și a Romantismului german.

În timpul Iluminismului, după o uitare de aproape o mie de ani, cetățenia revine în atenția gândirii politice.Omul politic, Machiavelli relansează republica ca alternativă la guvernarea autocratică.Montesquieu reia teza participării populare.Rousseau se inspiră din modelul cetățeniei la scară redusă din cetățile antice, propunând micro-comunități politice de tip contractual.

Revoluția franceză a asociat cetățenia cu drepturile omului („Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului“, 1789). Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune: cetățenia înseamnă în primul rând drepturi și libertăți acordate individului (diferit de abordarea colectivistă din republica ateniană, unde prevală interesul comun).

Naționalismul, specific secolelor XVIII și XIX, a asociat cetățenia de o construcție politică și cultural nouă, natiuneă.Statele teritoriale devin state naționale („natio“ = comunitate omogenă având o identitate culturală unica și care adoptă un sistem comun de organizare politică).Drepturile civile și politice se acordau în funcție de apartenența la națiunea dominantă.Se folosesc două criterii de acordare a cetățeniei: „jus sanguinis“ (dreptul descendenților) și „jus soli“ (dreptul celor născuți pe teritoriul național). Această schemă este perturbată de migrațiile umane, îndeosebi în cadrul marilor imperii coloniale, dar și după dispariția acestora, în anii 1960.

Comunismul a promovat interesul general, altruismul și colectivismul, în dauna drepturilor omului. Cetățenia sovietică, de exemplu, a fost o formă supranaționala de civitate, justificată ideologic. Spațiul public de referință era partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civilă și pluralismul politic.